marți, 29 august 2017

Cronica scrisă de Monica Andronescu în Yorick - ”Pe jumătate cântec”

Articolul original îl găsiți aici. Îl copiez numai ca să nu se piardă cumva din arhiva Yorick. Fotografiile cele frumoase sunt făcute de Oana Monica Nae.

Francesca sau povestea unei fetițe care stătea în genunchi pe boabe de fasole

de Monica Andronescu


Ne bântuie încă, mereu pândind dintr-un întuneric al ființei noastre la care nu des avem acces, imagini dintr-o copilărie trăită în plin comunism, care, dincolo de problemele sociale mereu dezbătute în ultimii aproape 30 de ani, și-a lăsat puternic amprenta asupra ființei noastre. O generație întreagă – generația cu cheia de gât – a crescut marcată de tot acel univers gri, întunecat, absurd și s-a maturizat cărând în spate traumele pe jumătate neconștientizate ale unei copilării care azi, în lumea așa-zisei democrații colorate în reclame cât magazinele de mari și a grădinițelor cu camere video de supraveghere care bat până în birourile multinaționalelor, pare desprinsă dintr-un film SF.
Despre o astfel de copilărie care te aruncă în abisul unei vieți absurde, sfârșite și mai absurd decât a început este în esență textul Cristei Bilciu, „Pe jumătate cântec”. O piesă care a câștigat Premiul „Valentin Nicolau”, premiul cel mare, la concursul de monodramă organizat de Teatrul din Bacău, în 2015, o piesă pusă în scenă de autoarea ei, regizoarea Crista Bilciu. O monodramă care spune povestea unei femei, care a fost odată o fetiță, pe care tatăl o punea să stea în genunchi pe boabe de fasole… Un spectacol care ar fi trebuit să facă parte – conform premiului concursului de la Bacău, din repertoriul Teatrului Bacovia, dar care și-a construit singur traseul și care, în acest an, este prezent în selecția celor mai importante festivaluri de teatru, inclusiv FNT, o producție Teatrul de Foc și care vorbește despre adevăratul spirit al teatrului independent în România. Reprezentația despre care scriu este cea din cadrul Festivalului Undercloud, unde „Pe jumătate cântec” este în concurs și unde – trebuie s-o spunem – a început cu mai bine de o oră întârziere, ceea ce a schimbat, nu-i așa?, energia spectacolului…
E greu de spus cum ar fi arătat literatura acestei părți a lumii, în lipsa comunismului, dar piesa scrisă de Crista Bilciu are rădăcinile bine înfipte în gândirea bolnavă a oamenilor acelei societăți, iar personajul ei este, la fel, produsul traumelor unei lumi pentru care răul în diversele lui forme și nuanțe era egal cu normalitatea. În acest univers crește un copil, o fetiță pe nume Francesca, și prin ochii se vede lumea din jur. Povestea Cristei Bilciu, interpretată pe scenă cu o limpezime și o precizie pe care nu le întâlnești prea des, de Anda Saltelechi, este, în fapt, povestea mentalității unei epoci. Dar, mai mult decât atât, e valoroasă în primul rând pentru că scoate la iveală cu multă subtilitate boala unei generații întregi, punctând momentele clare în care virusul a intrat în corp.
Povestea Francescăi începe la 5 ani, de ziua ei, când stă pedepsită într-un colț, în timp ce musafirii roiesc în jurul ei, iar ea e chinuită de rușine… rușinea umilinței care începe să-i curgă prin vene. Și continuă cu fiecare dintre vârstele Francescăi, care trece pe rând prin suferințele copilului neînțeles și de ale cărui sentimente du-i pasă nimănui, copilul dus la frizerie cu forța și tuns cu brutalitate, pentru că are păduchi, copilul a cărui singură prietenă adevărată este păpușa, copilul care n-are voie să se joace cu „țiganii” și care mănâncă bătaie la orice abatere – căci „bătaia e bună că dezvoltă plămânii” – copilul însingurat în propria viață, copilul tânjind după dragoste în cei mai importanți ani, copilul care învață să trăiască singur, în spatele a sute de ziduri, așa cum se trăia în fond în comunism, copilul pregătit să devină la rândul lui ceea ce erau acum părinții lui. Iar Anda Saltelechi surprinde excelent fiecare dintre schimbările care survin de la o vârstă la alta în personalitatea fetiței care se maturizează într-o lume bolnavă, în care pare că totul o agresează. Un amestec de inocență, tristețe, veselie firească a vârstei, neînțelegere, acceptare, copilărie – așa își construiește Anda Saltelechi personajul, dezvăluindu-se pe sine ca o actriță extrem de nuanțată, de mare forță și cu o sensibilitate aparte.
Iar pe măsură ce anii trec, actrița surprinde fiecare modificare și corpul ei se maturizează în fața noastră, pe repede înainte, și gândurile ei capătă altă consistență și tristețea capătă alte forme. Copilul bătut cu violență acasă, pentru că „bătaia e ruptă din Rai”, se însingurează și cântă… Să devină cântăreață ca Mirabela Dauer a cărei „Morăriță” o cântă cu pasiune e visul ei. Iar Anda Saltelechi își asumă pe de-a-ntregul personajul, cu cantitatea exactă de talent (mediocru), dar cu atât mai înduioșător, și cântă… Din adolescență, de la momentul la care, tatăl ei o lovește și o înjosește pentru kilogramele în plus, și până la ultima scenă, Francesca va cânta. E singurul ei vis, singurul drum de la care nu se abate.
Și viața curge încet spre maturitate. Iar actrița își duce personajul de mână, printre tenebrele adolescenței, trăiește perioada rebelă din liceu, îndrăgostită la nebunie de Elisav, poetul nebun care-o iubește pe colega ei de clasă, dar care colindă străzile orașului noaptea împreună cu ea, cântând la chitară, își descoperă sexualitatea, într-o scenă foarte curajoasă și foarte poetică, în care trandafirii înfloresc în același ritm cu corpul ei, se îndrăgostește de un bărbat căruia i se dăruiește într-o noapte și care o părăsește a două zi, cântă în baruri și-și ia diploma în contabilitate. De la momentul în care era o fetiță cu codițe, așezată pe boabe de fasole, și până la momentul la care renunță la tot și se întoarce acasă, la ai ei, totul pare o paranteză în timp. Așa cum sunt toate viețile noastre. Și în tot acest timp cară cu ea povara propriilor traume neconștientizate, este produsul unei lumi și al unei familii, este victima unei lumi și a unei familii…
Cheia întregii montări, în care Crista Bilciu a folosit proiecții interesante cu care actrița interacționează de-a lungul spectacolului, este tocmai această capacitate a Andei Saltelechi de a se metamorfoza, de a deveni, sub ochii spectatorilor din fetiță femeie, de a trece de la o stare la alta, de la inocența copilului la senzualitatea femeii care strălucește seară de seară la microfon, în fața bărbaților dintr-un bar de noapte. Și apoi, la femeia casnică, soție și mamă, care își descrie cu multă ironie micul univers.
Finalul, poate ușor patetic – dar cine are dreptul să judece cum curge o viață?! și câte destine din jur, puse într-o carte, n-ar părea patetice?! – e ca o paranteză care închide povestea. De la momentul aniversării de la 5 ani și până acum, când Francesca se pregătește să moară, e doar o clipă, a trecut repede și a măturat în calea ei destine. În ea, în femeia cea tristă, care aproape că nu înțelege ce și de ce a trăit – dar cine înțelege vreodată?! – vezi dintr-odată toate lumile pe care le-a străbătut și toate nefericirile, și toate neîmplinirile, și toată boala unui secol.

duminică, 20 august 2017

Povestea nașterii Francescăi pe Liternet, cu ocazia Festivalului Undercloud

Salvez aici articolul pe care l-am scris pentru Liternet, cu ocazia Festivalului Undercloud. Mi s-a cerut să povestesc cum s-a născut spectacolul nostru. Linkul original, către Liternet, este aici.

Povestea unui spectacol - Pe jumătate cântec la Undercloud, 2017


Făceam cu înverşunare teatru independent deja de 10 ani, ignorând orice altceva. Eram, mai ales, foarte supărată pe literatură, eram sigură că scrisul (activitate nocturnă şi solitară) m-ar împiedica să fac ceva atât de solar şi bazat pe comunicare cum e teatrul. Menţionez fuga mea de litere mai ales pentru că, în timpul asistenţelor mele de regie, Silviu Purcărete şi Alexandru Dabija, pe lângă care am ucenicit, m-au încurajat insistent să scriu, iar eu, în loc să mă simt onorată şi motivată, am aruncat literele cât colo, pentru că voiam să fac ce făceau ei. Adică să stau lângă scenă şi să transform actori în personaje. Într-o zi, însă, mi s-au înecat toate corăbiile: era iarnă şi frig, iar eu nu aveam job, nu aveam bani, mă certasem cu trupa mea de teatru şi nici nu mai aveam vreun acoperiş deasupra capului, realmente m-am trezit în stradă. Pur şi simplu n-am avut încotro, decât să mă întorc acasă la Târgu-Mureş cu coada între picioare, definitiv (credeam pe atunci). Plecasem la Bucureşti cu o valiză (ăsta era visul meu, să am viaţa întreagă într-o valiză cu care să explorez lumea) şi ţin minte că m-amîntors acasă cu un camion plin de cutii mari de carton maroniu. A durat câteva zile până când am despachetat toate lucrurile alea pe care le strânsesem în cei 10 ani de Bucureşti: cărţi, haine, obiecte de recuzită, un bazar de lucruri inutile...

Am zăcut cam o lună sub plapumă, depresivă, apoi, pentru că nu aveam cu cine construi spectacole, am început să le visez. Mă gândeam la spectacolele pe care nu le putuse face Aureliu Manea şi pe care le-a publicat apoi sub titlul Spectacole imaginareM-am gândit că, de atunci încolo, şi eu voi avea să regizez în gând... Sau în scris. Şi aşa a apărut primul meu text dramatic, Pe jumătate cântec. Am început să-l scriu la întâmplare, fără nicio idee, convinsă că genul dramatic este singurul gen literar cu care nu am nicio tangenţă, convinsă că oricum înşir prea multe cuvinte ca să mai rămână şi loc de acţiune. În fine, textul curgea aproape fără mine. Ce e ciudat e că vorbele şi ideile ţâşneau din mine tare ordonate, aproape că nu am avut cuvinte tăiate sau fraze rescrise ulterior, textul avea o melodie a lui, ca o poezie.

Actriţa mea, cu care fugisem cu un deceniu în urmă la Bucureşti să "dăm lovitura" (cum ne tot plăcea să râdem de noi), rămăsese acolo, fiind angajată la Teatrul Odeon. Juca roluri foarte mici şi foarte puţine, era extrem de frustrată (noi făcuserăm împreună peste 20 de spectacole independente şi am fost destul de nebune să atacăm cele mai mari texte, de exemplu, Hamlet, unde ea juca, desigur, Hamlet!) - aşa că ţin minte că îi promisesem la despărţire că voi scrie un text pentru ea, dar ştiu că nu m-a crezut. Aveam ambiţia să scriu povestea unei vieţi întregi, din fragedă pruncie până, cine ştie, la moarte şi visam că Anda se va transforma sub privirile spectatorilor şi nu, nu va povesti, ci va trăi fiecare vârstă a personajului ei. Pe măsură ce scriam câte o bucată, i-o trimiteam Andei, care mi-ocitea la telefon, ca un fel de verificare, de sincronizare a vocilor noastre artistice.

După primele trei bucăţi eram foarte nesigură pe mine, aşa că am început să trimit textul pe internet oricui ar fi vrut să-l citească, mereu fac aşa cu orice scriu - iar rezultatul a fost încurajator, aşa că am dat gata jumătate de text dintr-un foc, cred că în trei sau patru nopţi. Începusem cu nişte poveşti din copilăria mea, pe urmă m-am speriat: doar nu voiam să scriu un text despre mine! Aşa că am furat nişte vechi amintiri ale unor prieteni şi am altoit povestea cu ele (unii, văzând spectacolul, nu şi-aumai recunoscut întâmplările, alţii nu mai vorbesc nici acum cu mine, deşi personajul meu, Francesca, nu are mai mult de 2-3% din niciun om pe care l-am cunoscut). Apoi am început să fabulez: devenise simplu, Francesca era deja cineva, povestea ei se scria singură.

După ce am trecut-o cu bine pe Francesca prin adolescenţă, m-am blocat: voisem să scriu povestea unei femei puternice, dar personajul meu nu voia să fie fericit. Şi atunci am înţeles că tot despre mine scriam - nu despre ceea ce trăisem fizic, ci despre ceea ce trăisem în interior. Scriam despre ceea ce mă durea cel mai mult: ratarea. În cei 10 ani de Bucureşti, cel mai tare mă impresionase o anume categorie de oameni: cea a artiştilor (cu sau fără diplomă) care făceau altceva în timp ce îşi aşteptau şansa - de cele mai multe ori, aşteptarea lor dura toată viaţa. Şoferul de taxi căruia îi spusese odată Florin Piersic că are talent de povestaş, să dea neapărat la institut; redactorul-şef de la TVR care terminase actorie cu mulţi ani în urmă, dar nu jucase niciodată, aştepta marele rol; tânăra care vindea cercei handmade în frig, în faţă la Teatrul Naţional visând momentul când va avea timp să îşi picteze tablourile şi să facă o expoziţie cu ele; vânzătoarea de la minimarket care uneori, în tura de noapte, cânta singură şi se imagina pe scenă.

Depresia s-a încheiat atunci când textul meu a câştigat concursul de dramaturgie de la Gala Star 2015, la Bacău. Marele premiu era să mi se pună în scenă spectacolul, dar nu m-am bazat pe asta, am vrut să-l fac eu, aşa cum îl visasem când l-am scris (şi bine am făcut, teatrul din Bacău nu şi-a respectat partea de înţelegere).

Am început să repet cu Anda la telefon, ore în şir. Sună stupid să povestesc cum am lucrat o mare parte din spectacol de la 350 de km distanţă, dar mi-am dat seama că nu era nevoie să privesc actriţa ca să îmi dau seama dacă e bine ce face sau nu. Dimpotrivă, parcă îmi era mai uşor să corectez, doar cu simţul auzului, momentele goale de conţinut, negândite suficient, neacoperite de o construcţie biografică. Am fost dictatorială şi nemiloasă: nu am lăsat-o pe Anda să îmi schimbe nicio virgulă, vocea personajului devenise mai puternică decât a mea.

Când Anda ştia deja textul, m-am întors la Bucureşti. Am locuit o săptămână, pe ascuns, la gazda Andei - ea stătea în chirie în casă cu proprietarii şi nu avea voie să primească vizite, aşa că am repetat o vreme în şoaptă, în mansarda în care nu încăpeau decât o măsuţă şi un pat. Eram ca în povestea lui Anne Frank, poate că asta dădea un plus de emoţie repetiţiilor. Acum mă gândesc că, pe de altă parte, era cumva, logic ca, după repetiţii numai cu voce să urmeze unele aproape numai cu imagine, ca să fie ciclul complet. Pe urmă am avut un noroc incredibil şi ne-am mutat la o prietenă, iar acolo am transformat una din camere în studio: am împins toată mobila la peretele cu fereastră, am eliberat complet un perete, am montat veioze pe post de reflectoare, am împrumutat un videoproiector. Cam pe atunci ne-am dat seama că, neavând bani de decor, va trebui să pun în practică tot ce am învăţat la facultatea de film şi să fac primul meu decor video. Visam să fac un decor care să interacţioneze cu actorul, un fel de videomapping, dar, până la urmă, m-am bucurat că am putut face pur şi simplu o oră de acompaniament vizual la povestea spusă de Anda şi că am făcut totul singură, fără experienţă, fără bani şi cu aparatură împrumutată.

Am început să cumpăr frenetic costume, pânze şi elemente de recuzită de la magazinele second hand, am tăiat, am cusut cu mâna mea, toate cele 10 costume din spectacol eu le-am făcut. Sună ridicol, dar totul a costat sub preţul a, să zicem, 100 de franzele. Pentru că, pe vremea aceea, nu aveam nimic, decât mult, mult timp. De altfel, repetiţiile la spectacol au durat un an întreg, un an în care am avut norocul să nu fie nevoie să ne luptăm decât cu noi însene. Cu noi şi între noi, evident: ne-am certat, ne-am împăcat, ne-a fost frică de noi, frică de monotonie, Anda mi-a rupt textul în bucăţi şi, deşi ea nu mai recunoaşte acum, l-a aruncat pe fereastră de la etajul 6, strigând că e o porcărie ş.a.m.d.

Într-o zi am invitat-o pe Monica Andronescu la noi acasă, în cămăruţa de 3 m x 4 m şi, printre mobile înşirate claie-peste grămadă, cu jaluzelele trase, i-am arătat un fel de repetiţie generală. Şi abia atunci am ştiut că e bine, că totul va fi bine.


luni, 5 iunie 2017

Casting TEATRUL DE FOC

Mă rog, casting nu înseamnă că veţi da o probă, unde recitaţi o poezie, spuneţi un monolog şi cântaţi ceva. Înseamnă doar că Teatrul de Foc îşi înnoieşte trupa, caută oameni pasionaţi de teatru, care vor să experimenteze, să caute, să se exprime. Casting înseamnă că ne adunăm la un loc şi lucrăm împreună. Nu neapărat vom construi spectacole (deşi se cam întâmplă şi asta), cât încercăm să înţelegem ce e cu teatrul ăsta şi de ce nu putem fără el.

Pentru mai multe informaţii, vă rog să citiţi regulile trupei, care au rămas cam aceleaşi de 4 ani, cu amendamentul că nu ne propunem deloc să jucăm gratuit, numai că scopul principal nu este să câştigăm bani şi nici măcar să dăm reprezentaţii, ci să experimentăm, să ne dezvoltăm prin şi pentru teatru. Şi că acum ne propunem să lucrăm mai mult pe text. A, nici orarul de la 10-14 nu e bătut în cuie deocamdată, dar frecvenţa repetiţiilor este.

Iată câteva linkuri cu activitatea noastră de până acum (de altfel, cam tot ce am făcut este bine documentat pe acest blog). Vă stau la dispoziţie pentru orice întrebări.

Crista Bilciu

Mioritice, spectacol în aer liber la Muzeul Curtea veche

Nostalgia 53, după Mircea Cărtărescu. Spectacol selectat în Bucharest Fringe - Maratonul Teatrului Independent

Pe jumătate cântec - spectacol selecţionat în Fest-FDR Timişoara 2017, Bucharest Fringe - Maratonul Teatrului Independent 2016, Festivalul Naţional de Teatru Independent (FNTi) 2016