marți, 29 august 2017

Cronica scrisă de Monica Andronescu în Yorick - ”Pe jumătate cântec”

Articolul original îl găsiți aici. Îl copiez numai ca să nu se piardă cumva din arhiva Yorick. Fotografiile cele frumoase sunt făcute de Oana Monica Nae.

Francesca sau povestea unei fetițe care stătea în genunchi pe boabe de fasole

de Monica Andronescu


Ne bântuie încă, mereu pândind dintr-un întuneric al ființei noastre la care nu des avem acces, imagini dintr-o copilărie trăită în plin comunism, care, dincolo de problemele sociale mereu dezbătute în ultimii aproape 30 de ani, și-a lăsat puternic amprenta asupra ființei noastre. O generație întreagă – generația cu cheia de gât – a crescut marcată de tot acel univers gri, întunecat, absurd și s-a maturizat cărând în spate traumele pe jumătate neconștientizate ale unei copilării care azi, în lumea așa-zisei democrații colorate în reclame cât magazinele de mari și a grădinițelor cu camere video de supraveghere care bat până în birourile multinaționalelor, pare desprinsă dintr-un film SF.
Despre o astfel de copilărie care te aruncă în abisul unei vieți absurde, sfârșite și mai absurd decât a început este în esență textul Cristei Bilciu, „Pe jumătate cântec”. O piesă care a câștigat Premiul „Valentin Nicolau”, premiul cel mare, la concursul de monodramă organizat de Teatrul din Bacău, în 2015, o piesă pusă în scenă de autoarea ei, regizoarea Crista Bilciu. O monodramă care spune povestea unei femei, care a fost odată o fetiță, pe care tatăl o punea să stea în genunchi pe boabe de fasole… Un spectacol care ar fi trebuit să facă parte – conform premiului concursului de la Bacău, din repertoriul Teatrului Bacovia, dar care și-a construit singur traseul și care, în acest an, este prezent în selecția celor mai importante festivaluri de teatru, inclusiv FNT, o producție Teatrul de Foc și care vorbește despre adevăratul spirit al teatrului independent în România. Reprezentația despre care scriu este cea din cadrul Festivalului Undercloud, unde „Pe jumătate cântec” este în concurs și unde – trebuie s-o spunem – a început cu mai bine de o oră întârziere, ceea ce a schimbat, nu-i așa?, energia spectacolului…
E greu de spus cum ar fi arătat literatura acestei părți a lumii, în lipsa comunismului, dar piesa scrisă de Crista Bilciu are rădăcinile bine înfipte în gândirea bolnavă a oamenilor acelei societăți, iar personajul ei este, la fel, produsul traumelor unei lumi pentru care răul în diversele lui forme și nuanțe era egal cu normalitatea. În acest univers crește un copil, o fetiță pe nume Francesca, și prin ochii se vede lumea din jur. Povestea Cristei Bilciu, interpretată pe scenă cu o limpezime și o precizie pe care nu le întâlnești prea des, de Anda Saltelechi, este, în fapt, povestea mentalității unei epoci. Dar, mai mult decât atât, e valoroasă în primul rând pentru că scoate la iveală cu multă subtilitate boala unei generații întregi, punctând momentele clare în care virusul a intrat în corp.
Povestea Francescăi începe la 5 ani, de ziua ei, când stă pedepsită într-un colț, în timp ce musafirii roiesc în jurul ei, iar ea e chinuită de rușine… rușinea umilinței care începe să-i curgă prin vene. Și continuă cu fiecare dintre vârstele Francescăi, care trece pe rând prin suferințele copilului neînțeles și de ale cărui sentimente du-i pasă nimănui, copilul dus la frizerie cu forța și tuns cu brutalitate, pentru că are păduchi, copilul a cărui singură prietenă adevărată este păpușa, copilul care n-are voie să se joace cu „țiganii” și care mănâncă bătaie la orice abatere – căci „bătaia e bună că dezvoltă plămânii” – copilul însingurat în propria viață, copilul tânjind după dragoste în cei mai importanți ani, copilul care învață să trăiască singur, în spatele a sute de ziduri, așa cum se trăia în fond în comunism, copilul pregătit să devină la rândul lui ceea ce erau acum părinții lui. Iar Anda Saltelechi surprinde excelent fiecare dintre schimbările care survin de la o vârstă la alta în personalitatea fetiței care se maturizează într-o lume bolnavă, în care pare că totul o agresează. Un amestec de inocență, tristețe, veselie firească a vârstei, neînțelegere, acceptare, copilărie – așa își construiește Anda Saltelechi personajul, dezvăluindu-se pe sine ca o actriță extrem de nuanțată, de mare forță și cu o sensibilitate aparte.
Iar pe măsură ce anii trec, actrița surprinde fiecare modificare și corpul ei se maturizează în fața noastră, pe repede înainte, și gândurile ei capătă altă consistență și tristețea capătă alte forme. Copilul bătut cu violență acasă, pentru că „bătaia e ruptă din Rai”, se însingurează și cântă… Să devină cântăreață ca Mirabela Dauer a cărei „Morăriță” o cântă cu pasiune e visul ei. Iar Anda Saltelechi își asumă pe de-a-ntregul personajul, cu cantitatea exactă de talent (mediocru), dar cu atât mai înduioșător, și cântă… Din adolescență, de la momentul la care, tatăl ei o lovește și o înjosește pentru kilogramele în plus, și până la ultima scenă, Francesca va cânta. E singurul ei vis, singurul drum de la care nu se abate.
Și viața curge încet spre maturitate. Iar actrița își duce personajul de mână, printre tenebrele adolescenței, trăiește perioada rebelă din liceu, îndrăgostită la nebunie de Elisav, poetul nebun care-o iubește pe colega ei de clasă, dar care colindă străzile orașului noaptea împreună cu ea, cântând la chitară, își descoperă sexualitatea, într-o scenă foarte curajoasă și foarte poetică, în care trandafirii înfloresc în același ritm cu corpul ei, se îndrăgostește de un bărbat căruia i se dăruiește într-o noapte și care o părăsește a două zi, cântă în baruri și-și ia diploma în contabilitate. De la momentul în care era o fetiță cu codițe, așezată pe boabe de fasole, și până la momentul la care renunță la tot și se întoarce acasă, la ai ei, totul pare o paranteză în timp. Așa cum sunt toate viețile noastre. Și în tot acest timp cară cu ea povara propriilor traume neconștientizate, este produsul unei lumi și al unei familii, este victima unei lumi și a unei familii…
Cheia întregii montări, în care Crista Bilciu a folosit proiecții interesante cu care actrița interacționează de-a lungul spectacolului, este tocmai această capacitate a Andei Saltelechi de a se metamorfoza, de a deveni, sub ochii spectatorilor din fetiță femeie, de a trece de la o stare la alta, de la inocența copilului la senzualitatea femeii care strălucește seară de seară la microfon, în fața bărbaților dintr-un bar de noapte. Și apoi, la femeia casnică, soție și mamă, care își descrie cu multă ironie micul univers.
Finalul, poate ușor patetic – dar cine are dreptul să judece cum curge o viață?! și câte destine din jur, puse într-o carte, n-ar părea patetice?! – e ca o paranteză care închide povestea. De la momentul aniversării de la 5 ani și până acum, când Francesca se pregătește să moară, e doar o clipă, a trecut repede și a măturat în calea ei destine. În ea, în femeia cea tristă, care aproape că nu înțelege ce și de ce a trăit – dar cine înțelege vreodată?! – vezi dintr-odată toate lumile pe care le-a străbătut și toate nefericirile, și toate neîmplinirile, și toată boala unui secol.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu