Cum rezisti sa continui sa crezi?! in ciuda tuturor greutatilor!

de Anda Saltelechi

“O pasăre a intrat, într-o bună zi, în atelierul meu. A vrut să iasă, dar n-a mai găsit drumul şi s-a izbit, iar şi iar, de pereţi şi de geamul luminatorului. O altă pasăre a intrat în atelierul meu, s-a odihnit câteva clipe pe un soclu, apoi şi-a luat zborul, găsindu-şi cu uşurinţă drumul spre cer. Cu artiştii e la fel.” (Constantin Brâncuşi)

Nu stiu ce-mi veni sa scriu despre asta. Mi-am ales tema singura : cum sa rezisti sa continui sa crezi, in ciuda tuturor greutatilor?  Au fost atatea momente in care am zis, mai in gluma, mai in serios, ca nu pot face rolul asta, ma depaseste, ma las, nu-s buna de nimic. Uf, sunt slaba uneori, clachez. Dar, am avut si momente exact opuse astora de mai sus. Si de-alea in care mi-a fost foame sau de-alea in care am zis ca Nina “ferice de cel care, pe o asemenea vreme, are un acoperis deasupra capului”. Sau momente de lene, de stagnare, de invidie, de minimalizare etc. contracarate de momente in care simt ca exact asta trebuie sa fac, sa ma chinui, sa incerc, sa reusesc sau sa dau gres, dar sa risc. Daca esti constient de meseria ta, cred ca esti obligat sa-ti dai seama de neajunsurile tale ca actor si sa incerci mereu sa umpli golurile pe care le ai, sa le recunosti si sa incerci sa te perfectionezi cat poti de mult. Si sa nu opresti niciodata cautarea asta. Cred ca in momentul in care ai oprit-o si ti-ai gasit un loc comod si caldut, ceva sigur e gresit… (sau poate ma insel…). Nu stiu, nu am reteta. In Pod, la dl. Profesor Naum era o lista cu exercitii de dictie, iar in capul listei sta scris cu litere mari :  E NECESAR SA CREZI IN CEVA, IN CINEVA!  Am inteles teoretic, dar abia dupa cativa ani am inteles si practic. In primii ani de Pod mergeam acolo cu inima deschisa, credeam, mi se parea ca toata esenta vietii mele bucurestene era in locul ala. Si asa era! Era extraodinara pentru mine descoperirea. Dar apoi au trecut anii, am intrat la teatru, si cand am revenit in Pod si am recitit propozitia asta m-a durut fizic. Parca mi-am amintit ceva de demult uitat…ceva esential! Pierdusem din credinta, si cred ca pierd cate un pic pe nesimtite (nu ca-s om rau, dar te iei cu viata si vaj vaj te duce) si apoi regasesc ceva-ul asta in care cred si e ca o revelatie.
De aceea, poate, pentru mine, de exemplu, Nostalgia 53 (a Teatrului de Foc) nu e doar un spectacol de teatru…e ceva ce parca lasa publicul cu un semn de intrebare (mic, mare, nu stiu), oamenii pleaca usor nostalgici, poate abatuti, poate continuti in amestecul asta de uitare, de aducere aminte , de lacrima si ras laolalta. Mereu m-am gandit (vizavi de spectacolul nostru) cum e sa stai intr-o camaruta luminata de o lumanare, singur,  la miezul noptii, gandindu-te la viata ta… la REM-ul tau, la sensul tau…in timp ce alti oameni roiesc prin casa cu personaje cartaresciene…

Daca un spectacol are si un asemenea rost, atunci e minunat! Pentru mine, cel putin. Si atunci, da, parca e mai usor sa rezisti.