Nostalgia 53: Relația dintre spațiul de joc și text

Lucian Sandu-Milea (unul dintre arhitecții care se ocupă de Carol 53) mi-a luat un interviu despre proiectul Nostalgia 53, în vederea scrierii unui articol pentru revista Zeppelin.

----In ce fel ai fost inspirata de spatiu pentru piesa de teatru ?
(vezi și răspunsul meu din Hyperliteratura, în care explic că eu, de fapt, venisem la Carol să propun Poezisele, dar spațiul m-a inspirat să zic, fără să mă gândesc, ”Nostalgia”)
În prima zi a proiectului am mers în prospecție cu scenografa mea și am inventariat (și fotografiat) toate spațiile. Tot atunci am făcut rost (de la Dragoș) de o hartă a casei, pentru a putea avea o privire de ansamblu. Nu am stabilit din start ce moment unde va avea loc (eu nu așa lucrez, ci mă bazez foarte mult pe echipă, fac multe jocuri și exerciții de improvizație, lucrurile se dezvoltă pe parcurs, apoape de la sine, intuiția are un mare rol). Prin aceste exerciții de improvizație, actorii, lucrând individual sau în grup, propuneau diverse imagini sau mici scene inspirate din textul lui Cărtărescu, în diverse spații. Munca aceasta o făceau actorii singuri, pe urmă întreaga echipă (plus regizor și scenograf) mergea la vizionarea fiecărui moment. Cele bune le-am păstrat și dezvoltat, pe celelalte nu. Uneori am făcut rocada între spații, mutând un moment reușit într-un spațiu adecvat. Abia în ultimele două sau 3 zile am intervenit vehement, decizând eu câte o rocadă, acolo unde, din cauza timpului scurt, lucrurile nu se așezaseră de la sine.
Spectacolul se desfășoară în 20 de spații. Este format din 13 mini-spectacole și, momentan, cred că are 20 de actori și 3 muzicieni (mai multe date statistice găsești aici:http://poezisele.blogspot.ro/2013/05/nostalgia-53-stiati-ca.html) Ideea era să facem din casă un personaj uriaș, viu.


----Ce semnificatie au fost date pentru fiecare dintre spatii, ( scara de servici, subsol, groapa, garaj, etc) ?
RULETISTUL
Scări subsol: pe aici sunt introduși spectatorii: legați la ochi, coborâți într-o hrubă plină de mirosuri și zgomote, însoțiți de un cântec înălțător de bariton. Cred că un spațiu mai bun pentru ceea ce a descris Cărtărescu în nuvelă nici nu există
Sală subsol1: prima parte a poveștii Ruletistului. Am ales sala aceasta pentru că e sumbră, austeră, neamenajată. Corespunde de asemenea alegerii autorului, iar spectatorii, atunci când sunt dezlegați la ochi, au acceași senzație pe care a avut-o naratorul din carte atunci când a dat prima dată ochii cu Ruleta
Sala cu bar: Aici se mută povestea atunci când ruleta rusească încetează să mai fie un pariu pe bani și devine un spectacol. Am ales-o pentru bar, luminile lui colorate, micile sugestii de mobilier. Cărtărescu descrie o sală luxoasă, plină de bogătași eleganți, dar noi nu am intervenit în decor tocmai pentru că, în mod natural, sala propunea mai mult decât cea precedentă, dar era la fel de neprimitoare (nici nu sunt destule locuri pentru toți spectatorii, ei trebuind să stea fie în picioare, fie ghemuit, pe unde apucă). După ce Ruletistul își umple pistolul cu 6 gloanțe și trage, spectatorii sunt evacuați rapid.
Hol subsol: scena finală în josul scărilor, pe o saltea murdară (inițial se trecea și prin camera cu muzică, unde spectatorii aflau că Ruletistul nu a murit).

MENDEBILUL
Este un spectacol compus dintr-un moment cinematografic și unul teatral, derulate în paralel. Povestea aceasta este spusă în două spații paralele, deodată:
Jumătate din Camera cu nor, tăiată în două de un paravan: Mirciosu, așezat pe marginea gropii, manipulând un proiector, spune povestea celor 8-10 spectatori grupați în jurul lui. Proiecția se face pe zidul gropii.
Groapa:Aici e cel de-al doilea personaj, Băiețelul bolnav de poliomielită, care uneori mai iese în camera centrală, pentru a o căuta pe Iolanda, sau ca să găsească alți spectatori cărora să le spună povestea.
În nuvelă nu era nici un spațiu de poveste, nici vreo groapă. Am substituit amintirile lui Mirciosu cu o sală de cinema, unde întoarcerea în timp se realiza cu ajutorul proiecțiilor. Groapa Băiețelului cu poliomielită simbolizează de asemenea acest nebulos spațiu al amintirilor, unele neclare, ale copilăriei: Băiețelul este o fantomă a trecutului.
Filmul Mendebilul are 20 de minute și a necesitat, la filmarea de 3 zile, nu doar pe toți cei 20 de actori din spectacol, ci încă câțiva care, între timp, au ieșit din proiect. Filmările s-au desfășurat în curte, la groapa cu gunoi de lângă poartă, pe cele două scări de intrare în casă, la subsol, în camera cu nor, în bibliotecă. În textul lui Cărtărescu, totul se întâmpla pe Ștefan cel Mare, în spatele blocurilor, apoi în parcul Circului, lângă Moara Dâmbovița, dar noi am considerat că ceea ce ne oferă casa e suficient și am preferat să filmăm totul aici.

GEMENII
Cealaltă jumătate a Camerei cu nor, despărțită de o copertină pictată cu figuri hidoase, reprezentând exponatele Muzeului Antipa: aici are loc o combinație de teatru și improvizație de dans, prin care Andrei spune povestea prin care el și Gina și-au schimbat între ei corpurile. A fost ultimul moment plasat, nu m-a interesat foarte tare spațiul, deoarece acest moment se petrece în penumbră, cu ajutorul unei lumini fluorescente – am luat pur și simplu spațiul rămas neutilizat.


ARHITECTUL
O combinație de teatru de umbre și teatru ”clasic”.
Camera centrală: Am ales spațiul nu din cauza nuvelei, ci pentru că mini-spectacolul ”Arhitectul” trebuia să aibă o atmosferă de bâlci. Am vrut multă gîlăgie, vânzoleală, așa că l-am plasat în mijloc, într-un fel de răscruce a casei.
Scara mare: Acesta este un spațiu pe care eu nu aveam de gând să îl utilizez decât parțial (câteva trepte, pentru momentul Balenei) și ca și cale de acces spre momentul Garoafei, dar, după ce s-a spart zidul urlător de la intrare și ”Arhitectul” s-a mutat cu fața la ușă, spectatorii au descoperit că e interesant să privească și culisele ”Arhitectului” (ceea ce se vedea în interiorul pânzei), așa că au ocupat scara, ca să mai vadă o dată povestea și de pe partea cealaltă. Așa că utilizarea acestui spațiu a fost, de fapt, ideea spectatorilor.

REM
Este un spectacol format din 9 mini-spectacole: Fetițele (7), Păianjenul și Egor. Această nuvelă este cea mai lungă, mai cunoscută și mai reușită nuvelă a cărții și în ea se fac referiri la încă cel puțin două dintre celelalte (”Arhitectul” și ”Ruletistul”) așa că, pentru mine, REM este un fel de spectacol central, care include pe toate celelalte. Lumea intră într-o casă adormită, care se trezește în vis – și se joacă aici alături de cele 7 Fetițe. Fetițele se joacă prin toată casa, fiecare având un loc stabilit – numai Nana se plimbă liber prin toată casa, căutând spectatorii care au găsit scoica.
Holul de intrare și Scara de serviciu: Momentul Adei, un amestec de proiecții foto și teatru. După ce spune povestea, Ada invită spectatorii jos, să joace pe hol jocul despre care tocmai a povestit.
Magazie mică: Momentul Nanei: spectatorii care au scoica sunt duși în camera secretă, REM (scoica este cheia). Descrierea camerei din nuvelă nu seamănă deloc cu cămăruța din spectacol, dar, pentru mine, așa arată REM.
Camera centrală: un fel de cartier general pentru Fetițe, locul de unde alegeau spectatorii pentru a-i distribui în ”sălile de joc”
Camera de dinaintea bibliotecii, împărțită în două: Păianjenul, drumul către Egor
Biblioteca: Camera lui Egor, locul unde spectatorii pot intra numai câte unul (ca și la REM), pentru că REM este experiența individuală a fiecăruia
Toaleta: inițial un fel de checkpoint, de hartă vie a casei. La un moment dat, inspirată de înfățișarea absolut spectaculoasă a băii, combinație de lux și decădere, poetic și trivial, am creat aici un moment extrascenic (care nu apărea în nuvelă): am plasat aici un personaj straniu, o fetiță înfricoșătoare, care era un fel de ghid al casei. Avea la picioare o hartă, lua un pion care reprezenta vizitatorul și îl punea pe hartă, în dreptul toaletei (un fel de ”you are here”). Când spectatorul plasa pionul în altă parte a hărții, fetița reda, fără explicații, câte o replică cheie din spectacolul de acolo, pentru a ajuta spectatorul să se orienteze. Până la urmă (după vreo două reprezentații) nu am mai păstrat momentul: nu mi se mai părea necesar, iar folosirea unei toalete reale era destul de riscantă.
Etajul: Momentul Garoafei. Am ales locul intuitiv, fără să mă gândesc prea mult la text.
Subsol – cămăruță, (apoi mutat în camera de muzică, apoi garaj): Momentul lui Ester. Un moment care și-a tot mutat locația din motive ce nu au ținut de noi (ni s-a spus că nu mai putem utiliza spațiul). De obicei, locația se muta chiar cu câteva minute înaintea începerii spectacolului, fapt care era posibil datorită puternicului caracter experimental al spectacolului.
Subsol, deasupra scării: Momentul Puiei. Locație aleasă, de fapt, de actori, în timpul improvizațiilor (au mai fost locații alese astfel). Datorită acestui loc, aflat aproape de sala Ruletistului, Puia este cea care îl și ucide pe Ruletist, intervenind în cealaltă nuvelă (asta nu apare la Cărtărescu)
Curte și Garaj: Momentul Carminei, ales și acesta în urma improvizației actorilor
Scara mare, camera centrală, groapa: Momentul Balenei

De fapt, bucata REM utilizează întreaga casă, pentru că cele 7 Fetițe se joacă peste tot, căutând spectatori pe care să îi ducă în spațiul lor, pentru a-și face momentul. Tot ele duc spectatorii și la celelalte nuvele (Ruletistul, Mendebilul, Gemenii. Arhitectul), cu excepția Păianjenului, care iese singur la vânat. Băiețelul cu poliomielită (din Mendebilul) își caută și singur spectatori, în timp ce o caută pe Iolanda.

---- Care era parcusul vizitatorului?
Când am început proiectul, aveam numai trei actori și voiam să fac un spectacol itinerant. Spectatorii ar fi intrat într-o casă întunecoasă și ar fi primit la intrare o hartă și o lanternă.Chiar am cumpărat, într-o primă etapă, un morman de brichete cu led, în acest scop. Cei trei actori, care urmaun să joace toate rolurile și să spună toate poveștile, jucau un moment, pe urmă se deplasau pe nesimțite în alt spațiu, revenind din nou în calea spectatorilor (distrași între rimp de o proiecție sau vreu joc de genul ”Escape” – joc pe computer). Am uitat să spun că, atunci când am gândit spectacolul, am pornit de la Cartea lui Cărtărescu și de la aceste jocuri pe computer, care sunt jocurile mele preferate: Escape (ești într-un spațiu, fără instrucțiuni, trebuie să ieși: căutând indicii, chei, colectând obiecte, rezolvând jocuri de logică). N-am mai pus planul itinerant în aplicare – de ce? Am hotărât că repetițiile vor dura exact o lună și am mai hotărât că, în fiecare săptămână, facem o repetiție deschisă cu public (luni). Deja din prima zi de luni, deși nu au fost atunci decât 30 de spectatori, vreo 5 dintre ei au fost foarte dornici să ni se alăture. Lunea următoare au vrut să ni se alăture și mai mulți. La început nu am primit decât profesioniști, apoi m-am răzgândit și am primit pe oricine care era pasionat de teatru și de proiectul nostru. Când echipa a depășit 20 de membri, mi-am dat seama că spectacolul itinerant devenea nu doar imposibil (cum să deplasezi pe ascuns, în liniște 20 de actori dintr-o încăpere în alta), dar și inutil: aveam suficienți oameni pentru a construi fiecare moment separat, într-un loc anume. De aici s-a născut ideea ca actorii să fie ficși (mai mult sau mai puțin) și doar spectatorii să se plimbe printre ei, ca într-un muzeu.
Alt motiv pentru care am renunțat sa spectacolul itinerant: citirea hărții (deși simplificată), era dificilă și pentru noi artiștii implicați, darămite pentru spectatori. Am avut două reprezentații cu hărți, iar după 2 săptămâni le-am eliminat: și ele, și marcajele (Camerele erau numerotate cu numere mari, vizibile, plănuiam să punem și săgeți fosforescente – existau trasee cu mai multe variante).
Acum nu există nici un parcurs al spectacolului: spectatorii pot începe cu orice moment, pot continua cu orice, pot vedea unele momente de două ori sau pot lăsa unele momente pe data viitoare când vin. Sensul poveștii nu se schimbă, e la fel de inteligibilă, ea oricum nu are vreo cronologie și se bazează mult pe fragmentar, pe puzzle, pe joc. Singurul lucru pe care îl cerem este să nu se intre la vreun moment după ce acesta a început (pentru că, cele 13 minispectacole au fiecare separat coerență, cronologie și tot tacâmul). Ar fi păcat ca spectatorul să nu înțeleagă vreun moment pentru că  nu l-a văzut de la început – mai ales că momentele se joacă în buclă, unele de câteva zeci de ori (recordul cred că îl deține momentul Egor, cu 60 de reprezentații într-o singură seară).

---- Care erau relatiile intre spatiile descrise de Cartarescu si spatiile alese din casa ? ( poate un raspuns mai generic sau printr-un exemplu )..
Casa m-a inspirat în aceeași măsură în care m-a inspirat textul lui Cărtărescu, nu am (re)citit mai întâi textul, căutând echivalentul vreunui spațiu în casă. Cumva textul și casa și, evident, actorii) au lucrat asupra mea deodată, în mod egal. Majoritatea spațiilor au fost alese, după cum spuneam, ituitiv, de către grup, în timpul jocurilor și ale improvizației. Rareori am intervenit asupra spațiului, deoarece casa ne plăcea foarte mult așa cum era și efectiv sufeream când vedeam că este aranjată, că diverse obiecte (inutile de altfel: rame vechi de fereastră etc.) dispar. Un loc unde am intervenit este groapa, unde am făcut un șotron din cărămizi, care, în povestea Mendebilului reprezentau terenul de joacă al Băiatului cu poliomielită, dar în povestea Balenei erau scheletul zeului uriaș dezgropat în timpul jocului său de Regină (aici, da, am încercat să recreem textul scris de Cărtărescu).
În general, distribuind spațiile, am căutat nu o asemănare fizică, ci mai degrabă atmosfera pe care ne-o inspira un moment sau altul al nuvelelor. Cel mai bun exemplu în acest sens este REM, camera secretelor. La Cărtărescu e vorba despre o magazie dărăpănată și încuiată, doldora de obiecte, descrise în amănunt, cu exasperant de multe detalii (până la cutii de spray, role de scotch etc) în care Nana întâlnește pe Cărtărescu însuși bătând la mașină chiar povestea vieții ei (era camera lui Cărtărescu, probabil reală). Cu alte cuvinte, ea, Nana, se privește în oglindă și își întâlnește Creatorul. În spectacolul nostru REM este o cameră minusculă, goală, având o singură oglindă: dar este tot un loc în care  fiecare, devenit personajul principal al spectacolului, se întâlnește cu sine și, poate, cu Creatorul său…