Cum a fost la FNT 2013 (jurnalul echipei)

Anda Saltelechi
Am avut emotii foarte mari. Am vorbit cu actori mai in varsta decat mine si i-am intrebat daca emotiile raman la fel de mari si dupa ce ai mai multa experienta. Raspunsul a fost da. Ceea ce e normal. A fost o zi agitatata. Spectacolul a inceput la ora 21 si s-a terminat la unu jumate inspre dimineata. Am jucat Ruletistul de cinci ori. Noi, cei care am jucat, primisem de la Crista Bilciu o tema pentru acest specatcol: comunicare. Sa comunicam real, adevarat cu oamenii din fata noastra. Nu divulge mai mult din ce ne-a spus inainte de spectacol , in orice caz, lucruri foarte “mobilizatoare”. La inceput, publicul nu se mai opera din intrat in casa, intra…si intra…erau foarte multi oameni! Casa, deh, primitoare! Noi, la fel!
In timpul spectacolului s-au intamplat multe, am trait aici si acum, mai ales ca unii oameni din public m-au provocat in fel si chip. M-am dovedit a fi acolo. Mi s-a intamplat un lucru minunat.  O sa “dau un pic din casa”…Am un moment in care amenint direct o persoana din public. Si am nimerit sa amenint de data asta un om care credea total in poveste. I-am pus pistolul la tampla si, spre deosebire de alte dati, cand oamenii, dimpotriva, isi aduceau capul spre pistol sau glumeau cu mine pe tema asta, fata din seara asta am vazut pur si simplu cum, pe masura ce mergeam cu pistolul spre tampla ei, se schimba la fata, ochii I se umpleau de o groaza inexplicabila, credea in poveste! Am pus usor jos pistolul, eram induiosata si de spaima ei si de adevarul momentului…si am continuat povestea! Oamenii sunt diferiti, reactioneaza foarte diferit si toti sunt interesanti si frumosi.
A fost un spectacol (ma rog, 5) reusit! Am spus povestea Ruletistului de cinci ori… cu mult drag!

Rucsandra Nelepcu
 Am simtit ca spectacolul de aseara a fost mai “asezat” decat precedentul.Asta poate pentru ca au fost mai putini oameni si am putut sa-I organizam mai bine noi,”fetitele”.
    Mi-am dat seama ca e mai eficient ca povestea mea,a Carminei,sa o spun unui grup restrans de oameni: maximum 2 (cu mici exceptii).Legat de tema noastra de aseara-comunicarea,asa am realizat ca ei intra mai bine in povestea mea  pentru ca imi este mai usor sa le captez atentia.
     Atunci cand faceam cunostinta cu oamenii cu care urma sa ma joc,simpla remarca ca au mainile reci sau ca pe parcursul jocului le retineam numele,simteam sa ii relaxeaza dar ii si impilca in povestea mea pentru ca si ei veneau cu bucata din povestea lor.
    Interesant este ca ei sunt la cativa centimetri de mine  si le pot vedea in ochi reactiile intr-un mod sincer.Am incercat sa mi-i apropii facand analogii intre povestea mea si datale fizice ale oamenilor,lucruri simple (par blond,ochi albastri).
     In schimb au fost aseara printre spectatori cateva cazuri de oameni cu berea in mana sau care pareau ca au consumat alcool.Cineva si-a aprins tigara in timp ce vorbea cu mine.La rugamintea mea a stins-o.Situatia asta nu-mi prea place.

George Sfiraiala
A fost o seară care a trecut de parcă ar fi fost dată pe fast forword.  Secunda unu a început la ora 21 și nici măcar nu a ajuns bine în secunda 2 că s-a și făcut ora 1 jumate dimineața. Am avut undeva la 60 de oameni la foc automat, unul după altul, care mai de care mai frumoși, veniți să asculte povestea, să caute scoica, să facă parte din poveste. A fost o seară plină de magie și de joacă, chiar dacă a început puțin cam pe nepregătite și cam repede.

Sandra Dragan
În data de 31 octombrie am jucat într-o Nostalgie diferita de cele de pâna acum: costume noi, decor nou...si cu toate acestea, am avut acelasi sentiment ca la celelate spectacole! Cred ca începutul a fost foarte bun, ne-am ascultat unii pe ceilalti si am creat ceva minunat! Am repetat jocul meu la nesfârsit, dar de fiecare data a fost diferit pentru ca persoanele din fata mea aveau fiecare propriul lor joc! A fost un spectacol foarte frumos si sper ca urmatoarele vor fi si mai bune!

Cristian Rus
Incerc sa imi amintesc o zi mai agitate ca cea in care am jucat in FNT, insa nu reusesc. Nu stiu de ce dar parca timpul si aerul aveau o greutate aparte.  Cand a inceput specatcolul aveam in cap cuvintele Cristei care ne-a spus ca trebuie sa comunicam real cu speactatorii, un exercitiu bun pe care l-am mai incercat cu “Poezisele”. Mi-am luat sarcina in serios si m-am surprins ca pe masura ce inaintam in momentul meu eram din ce in ce mai intim  in relatia cu spectatorii. Un soi de moment-confesiune, pe care nu il mai incercasem pana acum. Simteam nevoia sa le dau cat mai multe detalii ,sa le povestesc  gandurile pe care Andrei, personajul meu, le-a avut inca de copil.  Ma cufundam in poveste confesandu-ma spectatorilor curiosi sa aflefinalul . Cu greu m-am abtinut sa nu le dau toate detaliile, pentru ca o mare importanta o are dansul care transmite fara cuvinte:  stari, idei si emotii pe care spectatorul le completeaza ca intr-un puzzle pentru a afla povestea. Publicul a fost receptive si a empatizat cu povestea mea, iar cadoul pe care il dau la final este de fapt  un semn de multumire pentru ca mi-au fost alaturi.

Florin Stoian
Inca de pe la pranz am inceput sa simt ceva in capul pieptului si ma simteam de parca bausem 5 cafele. Apoi mi-am dat seama ca spectacolul ce urma era destul de important, cel putin pentru mine. In ciuda faptului ca am fost un pic dezorganizati, eu zic ca ne-am mobilizat intr-un sfarsit si am facut un spectacol bun. Cantecul de inceput mi s-a parut destul de energic iar in ochii oamenilor se putea citi misterul si curiozitatea in legatura cu ce va urma. Pentru mine a fost un spectacol in care am incercat sa urmaresc mica sarcina pe care am primit-o atunci cand stateam cu ochii inchisi si anume sa comunicam real cu oamenii. Lucru care zic eu am reusit sa il indeplinesc mai ales in povestea de la sfarsitul "Arhitectului". Am jucat de ceva ori, de fiecare data a fost diferit, publicul la fel, o parte comunicau cu noi altii mai putin. Am avut unele situatii mai complicate, sa zic,  unde a trebuit sa improvizam si sa salvam unele momente si altele in care totul curgea, in care eram inspirati si prezenti. Astept cu nerabdare spectacolul urmator in care sa ne jucam iar si sa spunem povesti.

Alina Cimpoeru
Spectacolul jucat în FNT a adus aproape ca întotdeauna ceva nou pentru spectatori și implicit pentru noi. Datorită pliantelor cu harta, a devenit foarte clar câte momente sunt și foarte mulți au dorit să le vadă pe fiecare. De asta am jucat atât de mult, peste patru ore. Cu siguranță că unii ar fi vrut să mai stea, mi s-a părut incredibil ca la 1 noaptea, casa era încă plină de oameni. Am auzit spectatori spunând că trebuie să revină pentru mini-spectacolele la care nu au reușit să intre sau pentru cele pe care vor să le revadă. Stăteau cu harta în mână și bifau ce au văzut. Erau cu adevărat prinși în joc. Asta mi-a plăcut foarte mult, că se jucau și ei împreună cu noi, absorbiți de căutatul scoicii sau de adunatul tuturor culorilor pe mână.
Un spectator a venit la mine și mi-a spus: "Tu nu mi-ai făcut nimic..." Și a luat o poziție de copil care așteaptă nerăbdător să i se întâmple ceva interesant. Încet și privindu-l bizar din când în când, i-am căutat un citat, am schițat un zâmbet abia perceptibil când l-am gasit și i l-am arătat. În tot acest timp nici nu a clipit, stătea nemișcat așteptându-se la orice probabil. L-a luat și mi-a mulțumit. Am plecat mai departe, lăsându-l citind, căci Timpul nu așteaptă pe nimeni.

Evelyn Marcu
Am avut emotii mai mari decat ma asteptam la acest spectacol. Din aceasta cauza au existat si unele greseli pe care le-am facut, atat in povestea mea, cat si la Ruletist. Dar incet-incet, lucrurile au inceput sa se aseze, iar mie sa-mi devina din ce in ce mai limpede drumul pe care il am de parcurs. Primele doua ore si jumatate au zburat pe langa mine inainte ca eu sa imi dau seama. Da, pot spune ca am fost Puia, pret de patru ore si jumatate, fiindca am incercat sa tin cont de toate indicatiile Cristei de dinainte de spectacol. (Sper acum ca si publicul a crezut in Puia tot atat de mult ca si mine).

Cristina Plesa
Singurul lucru  chiar simpatic pe care as putea sa il spun referitor la spectacolul din cadrul FNT este ca atunci cand intrebam publicul daca stie care este numele Ei.. se aude, intr-un moment de liniste absoluta (din putinele astfel de momente) “raspunsul” baiatului cu poliomelita (Andrei Atabay)-care urla in groapa lui IOLANDAA!!!.. am replicat “Nu, nu este acest nume.. o cheama Svetlana”..
A fost un public numeros. Frumos si variat.

Luiza Cobori
Dupā lungi pregātiri și emoții din toate pārțile, spectacolul din cadrul FNT ului s-a jucat. Atāta plăcere de a juca, de a dărui oamenilor cu generozitate sufletul, energia, emoția n-am mai simțit de ceva timp. A fost scurt însă... Sau, nu știu...cred că timpul a trecut foarte repede. Am jucat de 4 ori a câte 45 de minute. Acum când mă gândesc pare un spectacol foarte lung dar, mai vroiam măcar odată. Și ce frumoasă comunicare am cu băieții! În spatele pânzei, afară din umbră ne susținem, ne înțelegem din priviri, ne bucurăm unii de alții.
De departe cea mai placuta senzație este la finalul momentului, atunci când ies în fața oamenilor eu Luiza și relatez fiecărui om pe care îl am în față povestea arhitectului. Cu precădere am întâlnit oameni cu adevărat generoși, dornici să afle, să încaseze fiecare cuvânt pe care il rostesc. Îi simt că sunt cu mine și ăsta e cu adevărat un moment pe care n-aș vrea să-l închei. Apoi, vine și Florin și atâta emoție pune în ceea ce rostește încât totul devine magic. Mihai în spatele pânzei completează perfect toată scena, iar băieții de la muzică afișează fără rezerve toată pasiunea lor. Așa arată momentul de final când este atât de multă liniște în rândul spectatorilor încât cu greu ne hotărâm să o spargem pentru aplauze. Și cred că dacă am face un experiment și nu ne-am ridica de pe locurile noastre, oamenii ar rămâne ca in transă fără să simtă nevoia să încheie momentul.
Una peste alta, regimul de spectacol a fost același, chiar dacă, poate evenimentul a fost unul important.
.... A... Și ar mai fi de menționat ca într-una dintre reprezentații, cred ca ultima, am avut o criză de râs. Toți 7, cei care suntem acolo. Ghinion, doar eu eram în umbră pe pânză și mai aveam și de jucat pe un text din foarte, foarte multe cuvinte. Nu mi s-a mai întâmplat asta vreodată. A fost sincer si am reușit până la urma să duc la bun sfârșit momentul. Și acum când scriu îmi vine să râd.
E de bine!

Zimbran Rares
             Am avut foarte mari emotii. Am vrut sa incerc ceva nou, sa mai  trezesc un pic din Mirciosu. Am incercat sa comunic cu ei, cum a zis Crista.
              Primul tur a fost usor dubios, eram atent la reactiile oamenilor si la mine sa nu exagerez dar nici sa nu adormim cu totii. Tot intrau oameni se opreau in usa, se uitau o bucata buna de timp si plecau. Am avut impresia ca i-am pierdut pana la jumatate dar dupa le-am recastigat atentia.
              De la urmatoarele ture, m-am mai asezat, am inteles in ce directie sa ma duc. Cred ca spectatorii s-au obisnuit cu ideea casei si s-au mai relaxat. Am inceput sa-i prind in poveste chiar de la inceput sa comunic cu fiecare in parte. Nu-i poti prinde pe toti (nu sunt Pokemoni). Unii se simt deranjati cand te adresezi lor personal si nu vor sa fie scosi din confortul lor.
              A fost o seara de incercare si descoperire. Ma bucur ca am cum sa improvizez si pot fi liber in a incerca noi abordari.

Atabay Andrei
A fost FNT, a fost “Nostalgia 53”, am fost noi si foarte multi spectatori.
  Am inceput cu vesnicul nostru cantec de leagan, am adormit casa, iar apoi doua tunuri de confeti au dat startul jocului.Am jucat “Mendebilul” de 6-7 ori...Spre final am obosit, nu am mai avut energia de la inceput, dar am dus povestea la final “urland in gura mare despre Mendebil”.
Mi s-a parut cel mai solicitant spectacol, mai ales din punct de vedere vocal.S-au schimbat foarte multe in Nostalgia noastra, de la primele spectacole si pana acum, dar aceste schimbari au adus un plus.
Urmatorul spectacol se apropie cu pasi repezi.Abia astept sa sune ceasul Nostalgiei si sa visam iar!

Mihai Marin
Nostalgia 53 in cadrul Festivalului National de Teatru. Ziua de joi a fost una plina. De dimineata am inceput aranjarea casei pentru sarbatoare, iar seara spectacolul. Patru reprezentatii cu sala plina, cu oamenii interesati de povestea arhitectului. Am inceput timid, probabil si din cauza oboselii acumulate, dar continuarea ne-a dat incredere si am reusit sa facem un intreg intre scena si public. Am incercat sa nu ma gandesc cine este spectator, daca in sala se afla vreo personalitate, ci sa ma conectez la omul de dincolo de varsta, de statut, de infatisare, la omul din spatele pupitrului de comanda al masinii, la cel care claxoneaza. Nu imi dau seama in ce masura am si reusit sa fac asta, poate ca exista o modalitate de a-ti da seama, dar eu nu am descoperit-o inca. Tot ce stiu este ca m-am bucurat de fiecare moment petrecut impreuna.

Alina Tofan
 A fost o zi in care parca nu mai aveam timp. A venit spectacolul si m-a ajutat mult ce am vorbit noi cu Crista inainte. Mi s-a parut ca suntem mai uniti ca grup. Imi place mult echipa Nostalgia53. Casa arata mai frumos si era parca si mai mult a noastra! Multa lume frumoasa,energie buna, un pic de haos inainte de spectacol si FNT!