"Pe jumătate cântec" văzut de bloggerul Emil Călinescu

Lui Emil Călinescu nu i-a prea plăcut spectacolul meu (de fapt, mai degrabă i-a displăcut textul scris de mine), dar eu mă bucur de fiecare dată când cineva îşi ia timp să scrie despre ceea ce fac, chiar dacă vede lucrurile altfel decât mine. Oricum, aceasta este a 4-a cronică la "Pe jumătate cântec". Sper să mai adunăm - şi bune, şi rele - ca-n viaţă :)

Later edit: Emil Călinescu mi-a răspuns pe Facebook: "Nu am zis ca nu mi-a plăcut. Am zis doar ca nu empatizez cu personajul, acesta fiind însă foarte bine jucat. Spectacolul e bine scris, eu am apreciat spectacole unde m-am bucurat când a murit patinajul principal pentru ca îl uram." (Personajul) "Este credibil, este real, dar își merita soarta. Nu îmi plac cei care considera ca singurul motiv pentru care ea a ajuns asa este ghinionul. Cu ei am ce am. Atâta tot."

În afară de Emil Călinescu, au mai scris despre "Pe jumătate cântec":
Doinel Tronaru în Adevărul
Maria Ruxandra Burcescu pe Liternet
Luciana Corlan pe blogul ei

Pe jumatate cantec – Opinie LaTeatru.EU

 

Pe jumatate cantec
Text, regie si cantec: Crista Bilciu
Cu: Anda Saltelechi
Locatie: produs de compania Teatrul de foc, vazut la Teatrul de Arta, in cadrul FNTI 2016

Nu stiu cum sunteti voi cu altii, nu stiu cat credeti voi in noroc si ghinion, dar, in cazul meu, credinta mea imbina superstitia cu persoana in cauza. Cand vad ca o persoana a reusit, ma bucur pentru ea si o felicit. Si, chiar daca a avut noroc, unii mai mult, altii mai putin, acel noroc si l-a facut cu mana ei.

In sens invers, poti avea ghinion, insa ghinionul ala nu a venit singur. A fost adus cumva, ai si tu un merit in faptul ca ai avut ghinionul. Ghinion autentic este atunci cand mergi pe trotuar si iti cade ceva in cap. Altfel, daca da masina peste tine, nu e doar ghinion, este vorba si de faptul ca tu nu ai fost atent cand traversai.

Din acest motiv, eu nu (prea) am putut empatiza cu personajul Francesca din spectacolul Pe Jumatate cantec. Sa nu ma intelegeti gresit: spectacolul este foarte bine jucat, felicitari sincere actritei Anda Saltelechi. Spun doar ca din acest spectacol avem de invatat. Spun doar ca o atitudine de genul Hai sa plangem ghinionul pe care l-a avut ea este o atitudine total contra-productiva.

Ghinionul, ca-n multe cazuri, si l-a facut cu mana ei. Si, cu riscul de a da spoiler, pot spune ca a transmis acest ghinion si copilului, lucru, dupa mine, de neacceptat.

Acum, apropo de one-woman show-uri, incep sa-mi dau seama de un lucru, asupra caruia voi mai reveni: acestea sunt construite, invariabil, in jurul unui singur personaj. Un singur personaj isi povesteste drama. Cu umor, fara umor, insa isi povesteste PROPRIA drama. In cazul one-man show-urilor, intalnim o gramada de spectacole in care un actor indeplineste mai multe roluri simultan (tot la FNTI 2016 am vazut Actorul din biblioteca, despre care voi scrie cat de curand). Nu am vazut inca asa ceva la femei. E drept, avem si one-man show-uri in care un actor isi spune povestea, insa parca si aici difera: ei si-o spun razand, nu se plang, doar vor sa ti-o transmita. Diferenta de atitudine.

Oare nu este si asta un soi de misoginism, sa pui femeile, atunci cand sunt singure pe scena, numai sa se planga, in timp ce pe barbati ii pui sa interpreteze felurite roluri? Voi reveni asupra subiectului (deja va dau un hint, sa ma puteti contrazice: Monoloagele Vaginului), insa, ca sa revenim la Pe jumatate cantec, aici pot spune ca-i un one-woman show clasic.

Nu ma bucur de raul ei ori persoanelor ca ea, ma bucura ca povestea ei este pusa-n scena, poate asa femeile (si nu doar ele) vor invata ceva, vor invata sa lupte, vor invata sa se gandeasca de zece ori atunci cand iau o decizie. Vor invata, poate, ca nu totul pica din cer. Si vor invata, sper, ca daca ele se chinuie si li se pare normal sa se chinuie, ca daca ele sunt condamnate, sa nu-si condamne si copilul/copiii. In cazul lui, al copilului, chiar putem afirma ca a avut ghinion. De o mama lasa si de un tata nebun.

Nu stiu daca si unde se va mai juca Pe jumatate cantec, in regia Cristei Bilciu, dar daca o mai gasiti jucandu-se pe undeva, mergeti de-o vedeti. Despre spectacol a mai scris siLuciana, care a stat fix langa mine la reprezentatie. Salutari PE JUMATATE TEATRALE tuturor!

:)
L

"Pe jumătate cântec" în ADEVĂRUL

Mulţumim, Doinel Tronaru şi Adevărul pentru cronica la "Pe jumătate cântec". Nu merit eu cuvinte atât de frumoase, dar sper să le merit într-o zi.... 
Faceţi click pe titlul de mai jos ca să citiţi ariticolul, iar dacă nu merge, îl aveţi dedesubt:

SCENE DINTR-O VIAŢĂ VIDEO

de Doinel Tronaru


Anda Teodora Saltelechi, în one-woman-show-ul „Pe jumătate cântec“     FOTOGRAFII: Vlad Catană 

CARUSEL În doar puţin peste o oră, energica interpretă Anda Teodora Saltelechi ne trece prin toate etapele unei existenţe feminine, pe care Dumnezeu a hărăzit-o să se nască în Ardealul epocii Ceauşescu, de la copilăria de copil chinuit, dar totuşi frumoasă, până la maternitate şi maturitatea nesatisfăcătoare şi sterilă. Ghicim însă în spatele acestui montagne-russe confesiunea autoarei spectacolului, regizoarea Crista Bilciu. 

 De-abia s-a încheiat Festivalul Naţional de Teatru (FNT), ediţia 2016), şi săptămâna trecută, timp de patru zile (joi-duminică), am avut în Bucureşti Festivalul Naţional de Teatru Independent, aflat şi acesta la ediţia cu numărul 4. Însăşi ministresa Corina Şuteu s-a pogorât şi a avut mai multe întâlniri, cu această ocazie, cu regizorii şi actorii din sectorul independent, şi mai ales cu producătorii de spectacole, cei care ţin şi menţin – cu dificultăţi materiale mari – aşezămintele, spaţiile în care se desfăşoară aceste manifestări artistice. 
Faptul este simptomatic: după un festival al glamour-ului, cu spectacole poate valoroase (personal, din ce am văzut nu m-a convins nimic), dar tributare unei maniere de abordare clasice, convenţionale (şi care necesită fonduri generoase, obţinute cvasi-exclusiv de la buget), în orice caz total inaccesibil omului obişnuit (acestuia i-a fost imposibil să-şi achiziţioneze bilete online, sălile prea mici fiind copleşite de numărul de invitaţii şi locuri de protocol), avem replica unui festival unde poate regizorii şi actorii nu sunt atât de cunoscuţi, poate spectacolele lor nu sunt atât de „perfecte“, dar ele sunt vii, ambiţioase, au miză, sunt conectate la actualitate, sunt, cu alte cuvinte „spectaculoase“, ceea ce, la urma urmei, este scopul şi esenţa teatrului, de când au apărut noţiunile de Thalia şi Thespis. 

La Teatrul de Artă 
„S-a terminat FNT, gata cu superproducţiile, cu superdecorurile, cu fojgăiala de critici şi fuga de pompieri prin lojile TNB ca să mai prindem şi noi un crâmpei din «Livada» lui Dodin. Am dormit o zi, acum ne pregătim pentru Festivalul Naţional Independent (FNTi)“, scria pe Facebook, în această idee, regizoarea Crista Bilciu, autoare a spectacolului „Pe jumătate cântec“, prezentat sâmbătă, de la ora 22.00, în acest festival. 
Spuneam despre spaţiile de joc, şi, pe lângă deja „consacraţii“ Godot Café-Teatru, în ultima vreme au apărut mai multe „locaţii“ dedicate exclusiv teatrului independent, cum ar fi Teatrul de Artă sau Unteatru. La Teatrul de Artă (situat în fundul unei curţi, pe Sfântul Ştefan, foarte aproape de pitorescul Izvorul Rece) s-a jucat şi spectacolul Cristei Bilciu, târziu în noapte, după un alt one-woman-show, „O femeie singură“ al Andreei Bibiri, spaţiul dintre reprezentaţii fiind atât de scurt, încât autoarea de-abia a prididit cu montarea luminilor şi verificarea videoproiectorului.

L-a adaptat pe Cărtărescu 
Conform spuselor regizoarei, deşi spectacolul este gata de multă vreme, pentru că nu-şi poate permite să închirieze o sală în care să joace în mod curent, aceasta este doar a treia reprezentaţie cu public în ultimele 8 luni. Crista Bilciu este regizoarea care ne-a înmărmurit, acum câţiva ani, cu montările „Nostalgia 53“ (după Mircea Cărtărescu, reprezentată în „casa blestemată“ din Carol 53) şi „Mioritice (În căutarea lui Dracula)“, dovedind c-a înţeles bine lecţia maestrului Andrei Şerban (teatru de mişcare şi expresie vocală, teatru interactiv, teatru orientat spre catharsis etc.). 
Dacă acele spectacole, însă, beneficiau de prezenţa întregii companii Teatrul de Foc (fondată şi condusă de regizoare), de data aceasta avem „doar“ un one-woman-show, cu actriţa sa fetiş, Anda Teodora Saltelechi, dar care se vede c-a fost „bibilit“ de cele două artiste până la ultimul detaliu. „Cine vine să ne vadă sâmbătă, la Teatrul de Artă Bucureşti, cum jucăm «Pe jumătate cântec»? Text scris de mine, premiat cu marele premiu la Gala Star 2015 şi repetat (în spiritul teatrului independent) la mine în dormitor! Anda Teodora Saltelechi va fi pe scenă, eu la tehnic, cu o mână pe laptopul cu proiecţii, cu a doua pe lumini şi a treia pe mixerul de sunet“, chema lumea la teatru Crista Bilciu pe Facebook.



 „O femeie singură“ 
Într-adevăr, Anda Saltelechi, interpreta unică a spectacolului, nu este niciodată singură pe scenă, pentru că un al doilea personaj în sine sunt aceste proiecţii video, mânuite cu ingeniozitate de Crista Bilciu. Ele nu doar ilustrează textul sau vorbele rostite de actriţă, ci interacţionează cu aceasta, se constituie în motor narativ şi în partener de dialog. 
O femeie (singură, şi ea, de facto), aflată într-un moment critic al existenţei, ne trece prin întreaga ei viaţă, punctând – cu umor, dar şi cu amărăciune, chiar tragism – momentele-cheie, esenţiale, ale acesteia. Este de fapt – ne dăm seama repede – confesiunea autoarei spectacolului, Crista Bilciu (text, regie şi proiecţii video), iar personajul Andei Saltelechi nu-i este altceva decât un alter-ego (şi chiar actriţa însăşi, aş spune, pe modelul Truffaut-Léaud). 

„Carnea e tristă...“ 
Ne exprimăm astfel cum nu am putea-o face singuri, modelând un actor (pentru care-a fost scrisă special această monodramă). Desigur, nu trebuie înţeles aici un biografism vulgar, prin care să identificăm precis secvenţe din trecutul autoarei, dar Crista Bilciu poate spune fără rezerve „Francesca, c’est moi“ (numele personajului lui Saltelechi, cu rezonanţe brebaniene). Până la urmă, multe dintre secvenţele de-aici pot face parte din biografia oricui, a oricărei femei sensibile, rebele (la o vârstă) şi învinsă (prea devreme) de viaţă. 
Sunt trecute în revistă copilăria trăită în Ardealul interetnic pre-1989, adolescenţa rebelă şi jemenfichistă, prima masturbare şi primul orgasm, vraja şi dez-vrăjirea dragostei cu un bărbat, maternitatea şi insatisfacţia adusă de maturitate, când „carnea e tristă şi...“. „Am trăit mereu ca şi când mai aveam timp, ca şi când viaţa de-abia de-acum urma să înceapă“, sună, spre final, una dintre replicile strălucite ale textului. Care dintre noi ar putea să nu spună asta? 


Info „Pe jumătate cântec“ 
Text, regie, costume şi video: Crista Bilciu 
One-woman-show cu Anda Teodora Saltelechi 
Producţie: compania Teatrul de Foc 
Spectacolul se joacă pe 12 noiembrie şi 13 noiembrie, de la ora 19:00, la ART HUB (B-dul Carol Nr. 61, et. 4 (fosta Piaţă Latină), Bucureşti) 

Citeşte şi: 
„Închide ochii şi vei vedea REM-ul“ – cronica la spectacolul „Nostalgia 53“ al Cristei Bilciu, din 2013 
„O trilogie arhaică, de Crista Bilciu“ – cronica la spectacolul „Mioritice (În căutarea lui Dracula)“ al Cristei Bilciu, tot din 2013

"Pe jumătate cântec" - articol pe blogul Lucianei Corlan

Luciana Corlan a văzut "Pe jumătate cântec" în FNTi şi a scris despre el pe blogul ei. Vă rog să îl citiţi acolo. Ca de obicei (pentru că, dintr-un motiv sau altul, unele materiale dispar sau sunt indisponibile pe moment, redau articolul Lucianei mai jos, ca să nu se piardă).

A mai scris despre "Pe jumătate cântec" şi Maria Ruxandra Burcescu, pe Liternet:

Când visul devine corosiv

Pe jumătate cântec – o piesă pe care sper să o mai văd la teatru

BY luciana COrlan

Pe jumătate cântec este o piesă pe care am reușit să o văd sâmbătă, în cadrulFestivalului Național de Teatru Independent. Din câte știu, nu se joacă în teatre momentan, ceea ce mi se pare cam păcat, că piesa e tare faină.

Piesa urmărește viața Francescăi, o tânără talentată la muzică, dintr-o familie modestă din provincie. Vedem cum fata evoluează, urmărindu-i în paralel viața personală și cea academică, de la grădiniță la universitate și apoi ca femeie la casa ei. Francesca este un personaj cu care este destul de ușor să te identifici: o femeie care avusese cândva un vis. O fetiță frumoasă și veselă, ce se visase cântăreață. Un vis care la un moment dat, deviază de la traseu. Nu din lipsa oportunităților, nu din lipsă de talent sau hotărâre. Ci din lipsa unei vieți trăite din inerție, fără ajutor, fără o mână să o tragă pe drumul bun.

Nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva există în fiecare dintre noi un pic de Francesca. Știu, sună melancolic. Dar cred că am avut cu toții în viață momente în care am ales un anumit drum pentru că așa s-a nimerit. Nu din comoditate, nu de teamă. Ci pur și simplu pentru că așa a fost să fie. La capăt de drum, femeia se întreabă ce ar fi putut face mai bine. Dacă nu cumva au existat  întâmplări sau persoane care să fi declanșat acea pierdere în viața ei.

Actrița, Anda Saltelechi, dovedește o maleabilitate uimitoare, ducându-și personajul prin vreo 7 sau 8 vârste. Reușește să-i păstreze cumva caracteristicile principale și să crească odată cu fata pe care o interpretează. Mi-a plăcut foarte tare felul în care a jonglat între momentele în care Franci vorbea pentru ea însăși și cele în care povestea. Aveai astfel senzația că uneori își amintește iar alteori este cu prietenii la o cafea și deapănă amintiri. Prinsa între dorințele părinților, visul de a cânta și realitatea vieții, povestește totul cu o sinceritate dezarmantă, imitând personajele despre care povestește.

Distribuție: Anda Saltelechi

Regie, Scenografie, Text: Cristina Bilciu

Jucăm "Pe jumătate cântec" la FNTi (Festivalul Naţional Independent)

Se pare că am fost selectaţi în FNTi cu "Pe jumătate cântec". Noi jucăm în data de 5 noiembrie 2016, la ora 22, la Teatrul de Artă.
Iată programul întreg:

"Pe jumătate cântec" văzut prin lentilă de fotograf la Maratonul Teatrului Independent 2016

Fotograful Vlad Catană ne-a făcut acest cadou, pentru care îi mulţumim:

PE JUMĂTATE CÂNTEC la Maratonul Teatrului Independent: un articol pe Liternet

Maria Ruxandra Burcescu a scris pe Liternet despre spectacolul nostru. Puteţi citi articolul direct de la sursă, dacă faceţi clock pe titlu. Dacă nu merge, îl reproduc mai jos:

CÂND VISUL DEVINE COROZIV: "PE JUMĂTATE CÂNTEC" LA "MARATONUL TEATRULUI INDEPENDENT",
de Maria Ruxandra Burcescu

Dacă ai putea să îţi revezi viaţa de până acum în câteva tablouri esenţiale, pe care le-ai alege? În piesa Pe jumătate cântec în regia Cristei Bilciu, Francesca (Anda Saltelechi) trece publicul prin momentele esenţiale din viaţa ei, de la vârsta de 5 ani şi până la vârsta de 33 de ani. În prima scenă vedem o copilă exuberantă, pe care nimeni şi nimic nu o poate înfrânge,povestindu-ne despre viaţa ei de copil de 5 ani. Uşor, uşor, piesa capătă dimensiuni dramatice pe măsură ce înaintăm în viaţa Francescăi şi descoperim momentele-cheie care au făcut-o să devină persoana de la 33 de ani. Piesa Cristei Bilciu este despre vulnerabilitate, despre alegeri, despre jumătăţi de măsură şi despre intenţii neterminate. Este o epopee a ratării propriului destin, învăluită în melancolie şi revoltă deopotrivă.

Anda Saltelechi este extraordinară în acest rol, de o vulnerabilitate sfâşietoare. Timp de o oră asistăm la o metamorfoză impresionantă a actriţei care devine, dintr-un copil vesel şi energic, o femeie singură, nevrotică, înfrântă. Să poţi juca ambele personaje şi să faci trecerea graduală între ele demonstrează un talent ieşit din comun, precum şi o asumare perfectă a rolului. Pe jumătate cântec este o piesă cu un singur personaj, dar, în permanenţă, avem senzaţia că pe scenă există o serie de oameni cu personalităţi distincţie, care vorbesc prin gura Francescăi. Ea nu îşi povesteşte viaţa; recreează pentru public momentele-cheie din viaţa sa, preluând atât propriul rol, cât şi rolurile persoanelor care au influenţat acele momente. Ceea ce se întâmplă pe scenă este absolut uimitor. Cu o energie extraordinară şi cu o sensibilitate care luminează din toţi porii fiinţei sale, Anda Saltelechi acaparează scena şi publicul şi îl poartă în interiorul unei poveşti a cărei sinceritate este un instrument de tortură.

Nu este întâmplător faptul că Francesca are 33 de ani în momentul în care începe să reflecte, cu adevărat asupra propriei vieţi. Ea este un Isus care îşi poartă crucea - o cruce a ratării, la fel de greoaie şi de dureroasă în plan sufletesc cum este şi în plan fizic pentru personajul biblic. Viaţa Francescăi este viaţa aceluia care a fost hărăzit de destin cu aripi, dar nimeni nu l-aînvăţat cum să le folosească. Este omul care resimte mediocritatea propriului destin ca pe un sicriu de plumb pe care îl poartă cu sine. Având luciditatea de a înţelege propria ratare în raport cu ceea ce ar fi trebuit să fie, Francesca este condamnată la chinul infinit al propriei memorii. Există oameni care se bucură de viaţă, care îşi aleg o meserie, îşi întemeiază o familie şi se simt împliniţi. De asemenea, există oameni care fac performanţă într-un domeniu, care sacrifică pe altarul excelenţei tot ceea ce sunt şi, de asemenea, se simt împliniţi. Şi mai există o categorie de oameni, aceia care şi-ar dori performanţa, aceia care sunt pregătiţi să sacrifice totul pentru un vis, dar care nu ştiu de unde să înceapă. Iar, în final, având conştiinţa a ceea ce ar fi putut fi, având visul transformat în acid care le curge prin vene, acei oameni nu vor putea niciodată să resimtă fericirea, deoarece se situează între două lumi, neaparţinând, cu adevărat, niciuneia dintre ele. Francesca este unul dintre aceşti oameni pentru care pare că propriul corp este o carceră a sufletului. În definitiv, ea este un invalid - blocată în nemişcare, visând la câmpii pe care să alerge liberă.

Francesca este un Isus pe care nimeni nu l-a arestat şi nu l-a obligat să îşi îndeplinească destinul, devenind astfel Mântuitor. Dacă personajul biblic nu ar fi fost obligat de circumstanţe să se sacrifice, dacă, în momentul său de slăbiciune, ar fi fost eliberat de pe cruce şi ar fi trăit până la 90 de ani, cine ar mai fi fost el? Un profet autoproclamat, printre alţii de acest gen. În schimb, povestea biblică ne arată cum Isus a fost ghidat pe tot parcursul său şi cum, chiar şi atunci când a vrut să renunţe, circumstanţele nu i-au permis. Francesca, pe de altă parte, a avut premisele de a îşi îndeplini visul. Dar nu a fost niciodată obligată de circumstanţe să meargă pe acel drum, nu a fost ghidată şi, fiecare alegere pe care a făcut-o, a fost orbecăind prin ceaţă, sperând că va fi cea care o va apropia de drumul său. Nu s-a întâmplat aşa. Iar acum, la vârsta de 33 de ani, punând sub semnul întrebării propria supravieţuire, Francesca îşi dă seama că viaţa sa este, de fapt, propria cruce. Retrăieşte momente cu disperare, încercând parcă să îşi dea seama pe care dintre aceste momente esenţiale l-ar schimba. Unde ar interveni pentru a nu se depărta de cine este şi a nu deveni o cochilie în interiorul căreia există doar deznădejde, regret şi neputinţă? Dar, întocmai precum publicul care asistă mut la acest spectacol al înfrângerii, Francesca nu reuşeşte să ajungă la o concluzie. Pentru că, de fapt, nu există un răspuns şi nu există o ghidare. Există încercări şi înfrângeri, iar, dacă fiecare dintre noi care doreşte să schimbe ceva la viaţa actuală ar avea şansa de a o lua de la capăt, nu ar şti nici în ce mod să o facă şi nici ce ar trebui să schimbe pentru a ajunge pe traseul dorit.

Întocmai precum sugerează titlul, piesa Cristei Bilciu este povestea jumătăţii care e condamnată să rămână veşnic neîntregită. Desenele proiectate pe ecranul din spatele Francescăi şi melodiile pe care le intonează aceasta sunt oglinzi ale propriei vieţi. Niciodată duse până la capăt, întotdeauna într-un stadiu embrionar. De o frumuseţe copleşitoare, de o vulnerabilitate care scormoneşte până în cele mai ascunse cotloane ale sufletului, Pe jumătate cântec este o piesă care taie, într-un mod suav şi melancolic, până la os.

Pe jumătate cântec la "Maratonul Teatrului Independent"

SELECȚIA OFICIALĂ A MARATONULUI TEATRULUI INDEPENDENT

A SECȚIUNII COMPETIȚIE

EDIȚIA A VI-A

1. Foamea noastră cea de toate zilele de Peca Ștefan Centrul Replika   BUCUREȘTI
2. Apă de mină de Székely Czaba Teatrul Act    BUCUREȘTI
3. Omul pernă de Martin McDonagh Teatrul Act    BUCUREȘTI
4. Menajeria de sticlă de Tennessee Williams POINT   BUCUREȘTI
5. Hedwig and The Angry Inch de John Cameron Mitchell POINT  BUCUREȘTI
6. Omul care a mâncat lumea de Nis-Momme Stockmann Teatrul de Artă BUCUREȘTI
7. Cerere în căsătorie de A.P. Cehov  Teatrul de Artă BUCUREȘTI
8. Sunset Limited de Cormack McCarthy UNTEATRU  BUCUREȘTI
9. Hamlet după William Shakespeare UNTEATRU BUCUREȘTI
10. Livada de vișini de A.P. Cehov UNTEATRU   BUCUREȘTI
11. Pe jumătate cântec de Crista Bilciu   INDEPENDENT  BUCUREȘTI   + ONE DRAMA
12. Fata din curcubeu de Lia Bugnar Godot Cafe-Teatru   BUCUREȘTI  + ONE DRAMA
13. Aglaja după Aglaja Veteranyi C.C.U.N.B. BUCUREȘTI
14. Opiniile unui clovn după Heinrich Boll Teatrul Luni – Green Hours BUCUREȘTI + ONE DRAMA
15. Istoria subiecctivă a fragilității de Ana Cucu Popescu Reactor CLUJ
16. În viitorul apropiat de Petro Ionescu Reactor    CLUJ
17. Galaxy – creație colectivă Create.Act.Enjoy    CLUJ
18. Ea e băiat bun de Eugen Jebeleanu Colectiv A   CLUJ  + ONE DRAMA
19. Occupy Yourself de Váróterem Projekt ZUG Space  CLUJ
20. Plex după Eric Bogosian Artscape  BAIA MARE
21. MaRó de Székely Czaba Yorick Studio  TG. MUREȘ
22. Over the Rainbow după Jonas Gardell Teatrul FIX  IAȘI

Interviu cu Anda Saltelechi in Revista Yorick

Monica Andronescu ne-a vizitat la o repetiţie cu spectacolul nostru în lucru, "Pe jumătate cântec" şi a stat de vorbă cu Anda Saltelechi. Vă rog să citiţi materialul pe site-ul Revistei Yorick, iar dacă acesta nu funcţionează, îl aveţi şi mai jos:

Anda Saltelechi: Când e vorba doar de creație, și nu de bani, nu mai ai nicio piedică

• Interviu

 Monica Andronescu06/04/20160

Acum câțiva ani buni am ajuns întâmplător într-o seară, la teatrul studențesc Podul. Acolo le-am întâlnit pentru prima oară pe Crista Bilciu și Anda Saltelechi. Regizoare și actriță. Spectacolul era un experiment excelent după „Hamlet”. Apoi au trecut anii și următoarea întâlnire importantă cu acest cuplu de creatoare a fost „Nostalgia 53”. Era în 2013 și se întâmpla în clădirea Carol 53. Am spus-o la acel moment și am repetat-o de câte ori am avut ocazia: „Nostalgia 53” este unul dintre cele mai valoroase spectacole independente din ultimul deceniu, un spectacol care ar fi meritat ceva mai multă atenție… Un spectacol de care astăzi mi-e dor și pe care mi-aș dori oricând să-l pot revedea. Am revăzut-o apoi pe Anda Saltelechi pe scena Teatrului Odeon, unde este acum angajată și unde o puteți vedea în cel mai recent spectacol al lui Alexandru Dabija: „Svejk”. Când m-am întâlnit cu Anda să stăm de vorbă despre teatru, am fost la ea acasă. Și n-a fost deloc o întâlnire obișnuită pentru că înainte am văzut o repetiție generală cu un one-woman show care va avea premiera în cadrul Festivalului Internațional al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru” de la Bacău. Acum un an, Crista Bilciu, care este și o scriitoare talentată și premiată, a câștigat concursul de dramaturgie de la Bacău, cu monodrama „Pe jumătate cântec”, obținând Premiul „Valentin Nicolau”. Textul, devenit acum spectacol cu Anda Saltelechi, va putea fi văzut în această ediție, pe 14 aprilie, înainte de Gala de Premiere. În sufrageria unui apartament de undeva din Pantelimon am asistat la o excelentă repetiție generală, cu tot cu chinurile, bucuriile și tristețile ei, am simțit din plin nebunia de a face teatru a două fete care, de când au venit în București, s-au luptat cu viața ca să-și împlinească visul. Iar visul lor a purtat ani întregi un singur nume: „teatrul”. După ce ne-am despărțit de Francesca, personajul ei din acest one-woman show – pe care îl puteți vedea în această seară la Podul –, am stat de vorbă despre drumul ei prin viață. O poveste care ar putea fi un roman sau… un spectacol de teatru.

Cum e viața de tânăr actor într-un teatru de stat?

Începe să fie mai bine. Când am intrat în Odeon, eram ușor speriată de bombe. Mă simțeam atât de mică… Și nu-mi venea să cred că am reușit.

Și ce anume te speria?

Că nu aveam experiență.

Păi nu lucraseși în teatrul independent?

Da, dar dintr-odată să deschiseseră porțile și speranțele și acum aveam și un salariu.

Până atunci nu avuseseși niciodată salariu?

Eu am lucrat în învățământ vreo 5 ani. Am făcut Facultatea de Litere la Târgu Mureș. Un an am fost profesoară la Sângeorgiu de Pădure, undeva în județul Mureș, și după aceea am venit în București și nu mi-a plăcut deloc. Nu mi-am dorit niciodată să fiu actriță. Eu sunt o persoană foarte timidă. Prima mea amintire de la cămin este că mama îmi zicea: „Hai, zâmbește la poză!” Și eu n-am putut să zâmbesc, sunt înlăcrimată în poza aia de la patru ani. Eram îngrozitor de timidă, când venea cineva la noi eu mă băgam sub masă și îmi doream după un timp să mă bage cineva în seamă, să mă scoată afară de acolo. Tocmai de-asta, nu înțeleg ce se întâmplă atunci când mă urc pe scenă, ce se deconectează în mine, pentru că eu în mod normal n-aș putea să fac asta.

Și-atunci cum ai intrat în povestea asta?

Eram în sala de lectură de la Litere, cu ochelari la ochi și citeam. Eram patru fete acolo și a venit Crista așa agiată și a zis că are nevoie de două fete, că i-au plecat două dintre fetele din distribuție, că peste trei zile merge la Galați la un festival și că e un proiect fain. Și eu am zis: „Vin eu.” Niciodată nu mi se mai întâmplase mie să zic așa ceva. Pentru prima dată în viața mea am spus „Da”. Așa a început legătura mea cu teatrul. Dar când am jucat prima dată, am jucat cu ochii închiși. Jucam mama lui Richard oarbă…

Tu ai vrut să intri așa, cu ochii închiși?

Da, pentru că nu știam cum era să fii oarbă.

Voiai să experimentezi cum e să fii oarbă sau voiai să te protejezi?

Cred că voiam în primul rând să mă protejez să nu văd atâția oameni în fața mea. Mi se părea că fac o nebunie. Parcă nu eram eu.

Am descoperit că orice e posibil. Și cred că am descoperit oameni… Pe Cătălin Naum, care știi ce mi-a zis prima dată când m-a auzit zicând un text? „Ești urâtă ca noaptea, dar poți deveni un vis frumos”.

Atunci te-ai hotărât să faci teatru?

Nu. Nici gând… Atunci eram încă un copil. De fapt eu m-am maturizat foarte greu. Și chiar și acum, că nu mai am părinți, încă nu conștientizez totul.

Ești singură?

Da, tata a murit acum, pe 7 martie… Luna asta am fost în transă. La un moment dat nu-mi mai păsa ce se întâmplă. N-am putut să merg la înmormântare, pentru că aveam spectacol. Mereu am auzit asta, că nu știu care actor a jucat cu tatăl sau mama pe catafalc și mă întrebam ce faci dacă se întâmpla asta? Și mi s-a întâmplat… Știam că tata e bolnav și că la un moment dat o să se întâmple. Și într-o sâmbătă, acum fix o lună, am rugat-o pe o prietenă să mă ducă la Mureș cu mașina, tata era la spital. Am ajuns sâmbătă noapte, duminică m-am dus la mama la mormânt, am pus două flori, iar când a venit ora de vizită m-am dus să-l văd pe tata. Am plecat la București și a doua zi de dimineața m-a sunat sora mea că a murit și m-am întors la Reghin. Au fost cele mai cumplite patru zile din viața mea. Pe urmă am venit la București, pentru că aveam spectacol. M-am dus pe scenă la „Svejk” să facem cântecele și n-auzeam nimic… Mă simt foarte ciudat că n-am fost la înmormântarea tatălui meu. Parcă nici n-a murit.

Copilăria ta la Reghin cum a fost?

Superbă. M-am jucat. Târziu m-am apucat să citesc. Părinții mei nu erau intelectuali. Mama era bucătăreasă și-și dorea foarte mult să cânte. Nu știu de ce nu s-a făcut cântăreață. Cânta mereu, cânta când curăța cartofi… Iar tata era maistru într-o fabrică de mobilă. Deci ei nu citeau. Și nici eu până târziu…

Și totuși, ai ajuns la Litere…

Da, total convinsă că-mi doresc să devin profesoară.

Și cum a fost acel prim an de profesorat?

Am fost profesoară la Sângeorgiu de Pădure. Stăteam cu chirie. 50 de lei. Am stat întâi la o tanti unde am înghețat de frig și pe urmă la un moș pe care n-o să-l uit niciodată. Era genial, se trezea dimineața și-și făcea păpăraie cu slănină și bea vin din via lui. Omul nu bea apă. Nu era niciodată beat și mergea cu bicicleta prin sat. Iar în acel an eu am făcut un spectacol de teatru cu copiii.

Intrase deja microbul… Între timp ai aflat de ce te-a atras teatrul atât de tare?

Cred că mă atrage foarte tare momentul ăla când tu ești pe scenă. Parcă e altă realitate.

A doua oară ai deschis ochii pe scenă?

Da, a doua oară deja intervenise și ceva orgoliu. Mă transformam. Apropo de sinceritate și de ce-am învățat de la Andrei Șerban la Academia Itinerantă, trebuie să ai grijă să nu ți-o iei în cap. Pentru că e foarte ușor să deraiezi. Eu cred că nu e bine să te crezi prea bun. Cred că e bine să te îndoiești.

Și tu te îndoiești?

Da, prea mult.

Drumul a fost atât de interesant și mi s-au întâmplat atâtea, de parcă nici n-a fost viața mea. Da, cred c-a meritat. Doar că acum s-a întâmplat o mare dezamăgire. Lupți, lupți și când să deschizi ușa și să intri nu mai poți. Eu am un soi de oboseală. Un ceva care, atunci când vorbesc cu alți colegi de generație, la ei nu există. E vorba despre un background care e total altfel.

Timiditatea a mai dispărut?

Nu prea. Am emoții foarte mari. Pentru mine a fost o trecere foarte mare de la scenuțe de teatru independent la SCENĂ… Mi-era teamă că nu mă aud, că nu mi se vede fața. Mă intimida scena.

Când ai venit în București și te-ai apucat să faci teatru, ce portițe s-au deschis?

Portița Cătălin Naum și Teatrul Podul.

Deci ai lăsat deoparte povestea cu profesoratul și te-ai apucat de teatru?

Da, am venit la București să dau la facultate. Am picat. De mai multe ori.

Și asta te-a dezechilibrat?

Da. Când am venit în București – am venit împreună cu Crista – nu mi-a plăcut deloc orașul. Eram deprimată. Nu prea aveam unde să stăm. Până la urmă ne-am mutat undeva pe Căderea Bastiliei, într-o încăpere cât jumătate din bucătăria asta, aveam o saltea pe jos și șobolani. Stăteam la o băbuță de 80 de ani, într-o casă foarte frumoasă, boierească, dar sus de tot, acolo unde locuiam noi, fusese probabil cămăruța pentru slugi. Ne simțeam ca Raskolnikov… Între timp intrasem la facultate. Crista scria, lucra seara, eu încercam să mă odihnesc, n-aveam apă caldă, aveam un robinet pe hol cu apă rece, înghețată, și iarna plecam la școală mai devreme că acolo era mai cald. Nu știu cum am rezistat. Pe urmă am stat într-un beci, unde aveam limacși.

Ați locuit într-un beci?

Da, ne-a ajutat o prietenă. Am pus poliester pe pereți, ca să nu fie direct cimentul. Intram prin spate pe la câine, un câine rău, pe care-l chema Brutus și cu care mi-a luat o săptămână să mă împrietenesc. După aia, când am devenit prieteni, i-am povestit lui Brutus despre mama, pentru că în perioada aia murea mama…

Nu mai erai angajată la școală?

Nu. Mă lăsasem de asta, pentru că nu aveam timp să facem teatru… Și atunci a fost greu. Pentru că dintr-odată n-am mai avut bani.

Și ce mâncați?

Îmi mai trimitea tata bani, mai făceam mici ciubucuri cu spectacole cu școala, odată ea găsit Crista 600 de lei pe jos, veneau spre ea aduși de vânt… Trăiam foarte modest. Îmi pare rău că n-am scris un jurnal. S-au întâmplat atâtea de parcă am mai trăit o altă viață aici la București, iar viața de la Reghin și de la Mureș e altă realitate. Foarte straniu! Dar am trecut peste povestea aia. Iar de când am un salariu mi-e foarte bine.

Actorii de obicei se plâng că salariile sunt foarte mici…

Pentru mine, e inimaginabil de mare. Nu e inimaginabil de mare să plec în lume s-o vizitez, dar pentru că atâta timp n-am avut, acum mi se pare mare… Eu nu am putut să-mi iau haine sau să merg în cluburi în timpul facultății. Aveam o prietenă care mă ajuta să-mi spăl hainele la ea.

Și teatrul a meritat tot acest drum? Tot acest efort?

Nici nu-mi pun întrebarea asta. Drumul a fost atât de interesant și mi s-au întâmplat atâtea, de parcă nici n-a fost viața mea. Da, cred c-a meritat. Doar că acum s-a întâmplat o mare dezamăgire. Lupți, lupți și când să deschizi ușa și să intri nu mai poți. Eu am un soi de oboseală. Un ceva care, atunci când vorbesc cu alți colegi de generație, la ei nu există. E vorba despre un background care e total altfel. Majoritatea oamenilor zâmbesc, ies la bere, și eu fac asta, dar parcă am o încrâncenare. Dar, da, cred că a meritat. Am ajuns între oamenii care fac meseria asta. Am ajuns printre oamenii pentru care teatrul e o meserie, și nu un vis!

Atunci când lucrezi gratis și lucrezi doar pentru că ți-a venit o idee și trebuie să faci ceva minunat, e mai bine decât atunci când ești condiționat de bani. Când e vorba doar de creație, și nu de bani, nu mai ai nicio piedică.

În timpul ăsta ce-ai învățat? Ce-ai descoperit cel mai important despre tine, despre oameni?

Că orice e posibil. Și cred că am descoperit oameni… Pe Cătălin Naum, care știi ce mi-a zis prima dată când m-a auzit zicând un text? „Ești urâtă ca noaptea, dar poți deveni un vis frumos”. Și mi-am mai depășit din frici. Deși eu sunt cea care își pune piedici întotdeauna.

Care e piedica cea mai mare?

Gândul că nu-s destul de bună. Că nu servesc teatrul, ci pe mine. Aș vrea să scap de asta. Dar când ești îndârjit, atunci parcă n-ai cum să scapi. Și când ajungi în sfârșit să joci, ai impresia că ești ruginit. Te temi că te judecă oamenii. Urăsc gândurile astea. Cred că n-ai dreptul să te gândești atâta la tine.

Cât de greu e, la modul concret, pentru un om tânăr, care termină facultatea de teatru, să ajungă să joace?

E foarte greu. Dacă nu ești în anumite găști, dacă nu cunoști anumiți oameni și dacă n-ai un start bun din facultate, e foarte greu. Și mulți se lasă. Și mie mi-a dat prin cap…

Acum ce formă mai are visul?

Să joc mai mult. Și să întâlnesc regizori care să mă vrea pe mine. Regizori care atunci când își fac distribuția să știe că mă vor pe mine și că fără mine nu se poate chestia asta. Și să investească în mine. Să mă de-formeze…

Ai nevoie de asta?

Tot timpul cred că e nevoie de o re-formare. Pentru că altfel mi se pare că te poți banaliza și rutiniza.

În teatrul independent e mai ușor de pătruns?

Eu n-am mai jucat în independent de când am intrat la Odeon.

Iar înainte ați făcut „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu…

„Nostalgia” a fost o nebunie. A pornit ca un vis. Și s-a concretizat într-un spectacol, la care nici noi nu înțelegeam cum de veneau cârduri de oameni și intrau acolo și se lăsau legați la ochi. Știu că am fost într-o după-amiază în spațiul ăla doar să-l vedem. Și Crista când a văzut spațiul și posibilitățile lui a zis: aici trebuie să facem „Nostalgia” lui Cărtărescu.

Ați câștigat vreun ban?

Nu. Niciun leu. Dimpotrivă, noi plăteam locul ăla. La sfârșitul serii se adunau niște donații și din ei plăteam.

Și restul nu-i împărțeați?

Nu. Restul se puneau pentru ce mai trebuia pentru proiect.

Și nu era frustrant?

Nu. Era atât de frumos proiectul ăla, că nu mă puteam gândi la bani.

Să fii ratat înseamnă să uiți pentru ce-ai răbdat. Să uiți să visezi și să-ți dorești. Să zici „lasă dracului că e bine și așa”…

E clar că pui prea puțin bază pe bani. Dar e o atitudine normală? Teatrul trebuie să fie doar de dragul artei?

Nu. Deja m-am contaminat. Acum n-aș mai face-o gratis. Dar parcă atunci când lucrezi gratis și lucrezi doar pentru că ți-a venit o idee și trebuie să faci ceva minunat, e mai bine decât atunci când ești condiționat de bani. Când e vorba doar de creație, și nu de bani, nu mai ai nicio piedică.

Crezi că ești pe drumul cel bun? Că te-ai născut ca să faci teatru?

Nu știu dacă m-am născut să fac teatru… În ultima vreme, am avut ceva mai mult timp să mă uit la lume și parcă-mi place așa cum e ea, fără nimic. Chiar și fără teatru. Cred că lumea e un loc foarte frumos. Între timp am aflat că sunt și alte lucruri, și alte drame decât că nu joci… sau că te poți rata.

Ce înseamnă să fii ratat?

Să uiți pentru ce-ai răbdat. Să uiți să visezi și să-ți dorești. Să zici „lasă dracului că e bine și așa”…

De ce vrei cu atâta patimă să faci teatru?

Să zicem că n-am un motiv anume, nu vreau să-i salvez pe oameni sau să fac lumea mai bună. Pe oameni nu cred că poți să-i schimbi. Oamenii sunt așa cum sunt. Probabil că vreau să fac teatru, ca să trăiesc mai curat. Când ești pe scenă parcă ești mai curat și parcă ești atemporal.

Cum ar arăta lumea fără teatru?

Probabil s-ar inventa. Cineva l-ar inventa până la urmă.