"Pe jumătate cântec" văzut de bloggerul Emil Călinescu

Lui Emil Călinescu nu i-a prea plăcut spectacolul meu (de fapt, mai degrabă i-a displăcut textul scris de mine), dar eu mă bucur de fiecare dată când cineva îşi ia timp să scrie despre ceea ce fac, chiar dacă vede lucrurile altfel decât mine. Oricum, aceasta este a 4-a cronică la "Pe jumătate cântec". Sper să mai adunăm - şi bune, şi rele - ca-n viaţă :)

Later edit: Emil Călinescu mi-a răspuns pe Facebook: "Nu am zis ca nu mi-a plăcut. Am zis doar ca nu empatizez cu personajul, acesta fiind însă foarte bine jucat. Spectacolul e bine scris, eu am apreciat spectacole unde m-am bucurat când a murit patinajul principal pentru ca îl uram." (Personajul) "Este credibil, este real, dar își merita soarta. Nu îmi plac cei care considera ca singurul motiv pentru care ea a ajuns asa este ghinionul. Cu ei am ce am. Atâta tot."

În afară de Emil Călinescu, au mai scris despre "Pe jumătate cântec":
Doinel Tronaru în Adevărul
Maria Ruxandra Burcescu pe Liternet
Luciana Corlan pe blogul ei

Pe jumatate cantec – Opinie LaTeatru.EU

 

Pe jumatate cantec
Text, regie si cantec: Crista Bilciu
Cu: Anda Saltelechi
Locatie: produs de compania Teatrul de foc, vazut la Teatrul de Arta, in cadrul FNTI 2016

Nu stiu cum sunteti voi cu altii, nu stiu cat credeti voi in noroc si ghinion, dar, in cazul meu, credinta mea imbina superstitia cu persoana in cauza. Cand vad ca o persoana a reusit, ma bucur pentru ea si o felicit. Si, chiar daca a avut noroc, unii mai mult, altii mai putin, acel noroc si l-a facut cu mana ei.

In sens invers, poti avea ghinion, insa ghinionul ala nu a venit singur. A fost adus cumva, ai si tu un merit in faptul ca ai avut ghinionul. Ghinion autentic este atunci cand mergi pe trotuar si iti cade ceva in cap. Altfel, daca da masina peste tine, nu e doar ghinion, este vorba si de faptul ca tu nu ai fost atent cand traversai.

Din acest motiv, eu nu (prea) am putut empatiza cu personajul Francesca din spectacolul Pe Jumatate cantec. Sa nu ma intelegeti gresit: spectacolul este foarte bine jucat, felicitari sincere actritei Anda Saltelechi. Spun doar ca din acest spectacol avem de invatat. Spun doar ca o atitudine de genul Hai sa plangem ghinionul pe care l-a avut ea este o atitudine total contra-productiva.

Ghinionul, ca-n multe cazuri, si l-a facut cu mana ei. Si, cu riscul de a da spoiler, pot spune ca a transmis acest ghinion si copilului, lucru, dupa mine, de neacceptat.

Acum, apropo de one-woman show-uri, incep sa-mi dau seama de un lucru, asupra caruia voi mai reveni: acestea sunt construite, invariabil, in jurul unui singur personaj. Un singur personaj isi povesteste drama. Cu umor, fara umor, insa isi povesteste PROPRIA drama. In cazul one-man show-urilor, intalnim o gramada de spectacole in care un actor indeplineste mai multe roluri simultan (tot la FNTI 2016 am vazut Actorul din biblioteca, despre care voi scrie cat de curand). Nu am vazut inca asa ceva la femei. E drept, avem si one-man show-uri in care un actor isi spune povestea, insa parca si aici difera: ei si-o spun razand, nu se plang, doar vor sa ti-o transmita. Diferenta de atitudine.

Oare nu este si asta un soi de misoginism, sa pui femeile, atunci cand sunt singure pe scena, numai sa se planga, in timp ce pe barbati ii pui sa interpreteze felurite roluri? Voi reveni asupra subiectului (deja va dau un hint, sa ma puteti contrazice: Monoloagele Vaginului), insa, ca sa revenim la Pe jumatate cantec, aici pot spune ca-i un one-woman show clasic.

Nu ma bucur de raul ei ori persoanelor ca ea, ma bucura ca povestea ei este pusa-n scena, poate asa femeile (si nu doar ele) vor invata ceva, vor invata sa lupte, vor invata sa se gandeasca de zece ori atunci cand iau o decizie. Vor invata, poate, ca nu totul pica din cer. Si vor invata, sper, ca daca ele se chinuie si li se pare normal sa se chinuie, ca daca ele sunt condamnate, sa nu-si condamne si copilul/copiii. In cazul lui, al copilului, chiar putem afirma ca a avut ghinion. De o mama lasa si de un tata nebun.

Nu stiu daca si unde se va mai juca Pe jumatate cantec, in regia Cristei Bilciu, dar daca o mai gasiti jucandu-se pe undeva, mergeti de-o vedeti. Despre spectacol a mai scris siLuciana, care a stat fix langa mine la reprezentatie. Salutari PE JUMATATE TEATRALE tuturor!

:)
L

"Pe jumătate cântec" în ADEVĂRUL

Mulţumim, Doinel Tronaru şi Adevărul pentru cronica la "Pe jumătate cântec". Nu merit eu cuvinte atât de frumoase, dar sper să le merit într-o zi.... 
Faceţi click pe titlul de mai jos ca să citiţi ariticolul, iar dacă nu merge, îl aveţi dedesubt:

SCENE DINTR-O VIAŢĂ VIDEO

de Doinel Tronaru


Anda Teodora Saltelechi, în one-woman-show-ul „Pe jumătate cântec“     FOTOGRAFII: Vlad Catană 

CARUSEL În doar puţin peste o oră, energica interpretă Anda Teodora Saltelechi ne trece prin toate etapele unei existenţe feminine, pe care Dumnezeu a hărăzit-o să se nască în Ardealul epocii Ceauşescu, de la copilăria de copil chinuit, dar totuşi frumoasă, până la maternitate şi maturitatea nesatisfăcătoare şi sterilă. Ghicim însă în spatele acestui montagne-russe confesiunea autoarei spectacolului, regizoarea Crista Bilciu. 

 De-abia s-a încheiat Festivalul Naţional de Teatru (FNT), ediţia 2016), şi săptămâna trecută, timp de patru zile (joi-duminică), am avut în Bucureşti Festivalul Naţional de Teatru Independent, aflat şi acesta la ediţia cu numărul 4. Însăşi ministresa Corina Şuteu s-a pogorât şi a avut mai multe întâlniri, cu această ocazie, cu regizorii şi actorii din sectorul independent, şi mai ales cu producătorii de spectacole, cei care ţin şi menţin – cu dificultăţi materiale mari – aşezămintele, spaţiile în care se desfăşoară aceste manifestări artistice. 
Faptul este simptomatic: după un festival al glamour-ului, cu spectacole poate valoroase (personal, din ce am văzut nu m-a convins nimic), dar tributare unei maniere de abordare clasice, convenţionale (şi care necesită fonduri generoase, obţinute cvasi-exclusiv de la buget), în orice caz total inaccesibil omului obişnuit (acestuia i-a fost imposibil să-şi achiziţioneze bilete online, sălile prea mici fiind copleşite de numărul de invitaţii şi locuri de protocol), avem replica unui festival unde poate regizorii şi actorii nu sunt atât de cunoscuţi, poate spectacolele lor nu sunt atât de „perfecte“, dar ele sunt vii, ambiţioase, au miză, sunt conectate la actualitate, sunt, cu alte cuvinte „spectaculoase“, ceea ce, la urma urmei, este scopul şi esenţa teatrului, de când au apărut noţiunile de Thalia şi Thespis. 

La Teatrul de Artă 
„S-a terminat FNT, gata cu superproducţiile, cu superdecorurile, cu fojgăiala de critici şi fuga de pompieri prin lojile TNB ca să mai prindem şi noi un crâmpei din «Livada» lui Dodin. Am dormit o zi, acum ne pregătim pentru Festivalul Naţional Independent (FNTi)“, scria pe Facebook, în această idee, regizoarea Crista Bilciu, autoare a spectacolului „Pe jumătate cântec“, prezentat sâmbătă, de la ora 22.00, în acest festival. 
Spuneam despre spaţiile de joc, şi, pe lângă deja „consacraţii“ Godot Café-Teatru, în ultima vreme au apărut mai multe „locaţii“ dedicate exclusiv teatrului independent, cum ar fi Teatrul de Artă sau Unteatru. La Teatrul de Artă (situat în fundul unei curţi, pe Sfântul Ştefan, foarte aproape de pitorescul Izvorul Rece) s-a jucat şi spectacolul Cristei Bilciu, târziu în noapte, după un alt one-woman-show, „O femeie singură“ al Andreei Bibiri, spaţiul dintre reprezentaţii fiind atât de scurt, încât autoarea de-abia a prididit cu montarea luminilor şi verificarea videoproiectorului.

L-a adaptat pe Cărtărescu 
Conform spuselor regizoarei, deşi spectacolul este gata de multă vreme, pentru că nu-şi poate permite să închirieze o sală în care să joace în mod curent, aceasta este doar a treia reprezentaţie cu public în ultimele 8 luni. Crista Bilciu este regizoarea care ne-a înmărmurit, acum câţiva ani, cu montările „Nostalgia 53“ (după Mircea Cărtărescu, reprezentată în „casa blestemată“ din Carol 53) şi „Mioritice (În căutarea lui Dracula)“, dovedind c-a înţeles bine lecţia maestrului Andrei Şerban (teatru de mişcare şi expresie vocală, teatru interactiv, teatru orientat spre catharsis etc.). 
Dacă acele spectacole, însă, beneficiau de prezenţa întregii companii Teatrul de Foc (fondată şi condusă de regizoare), de data aceasta avem „doar“ un one-woman-show, cu actriţa sa fetiş, Anda Teodora Saltelechi, dar care se vede c-a fost „bibilit“ de cele două artiste până la ultimul detaliu. „Cine vine să ne vadă sâmbătă, la Teatrul de Artă Bucureşti, cum jucăm «Pe jumătate cântec»? Text scris de mine, premiat cu marele premiu la Gala Star 2015 şi repetat (în spiritul teatrului independent) la mine în dormitor! Anda Teodora Saltelechi va fi pe scenă, eu la tehnic, cu o mână pe laptopul cu proiecţii, cu a doua pe lumini şi a treia pe mixerul de sunet“, chema lumea la teatru Crista Bilciu pe Facebook.



 „O femeie singură“ 
Într-adevăr, Anda Saltelechi, interpreta unică a spectacolului, nu este niciodată singură pe scenă, pentru că un al doilea personaj în sine sunt aceste proiecţii video, mânuite cu ingeniozitate de Crista Bilciu. Ele nu doar ilustrează textul sau vorbele rostite de actriţă, ci interacţionează cu aceasta, se constituie în motor narativ şi în partener de dialog. 
O femeie (singură, şi ea, de facto), aflată într-un moment critic al existenţei, ne trece prin întreaga ei viaţă, punctând – cu umor, dar şi cu amărăciune, chiar tragism – momentele-cheie, esenţiale, ale acesteia. Este de fapt – ne dăm seama repede – confesiunea autoarei spectacolului, Crista Bilciu (text, regie şi proiecţii video), iar personajul Andei Saltelechi nu-i este altceva decât un alter-ego (şi chiar actriţa însăşi, aş spune, pe modelul Truffaut-Léaud). 

„Carnea e tristă...“ 
Ne exprimăm astfel cum nu am putea-o face singuri, modelând un actor (pentru care-a fost scrisă special această monodramă). Desigur, nu trebuie înţeles aici un biografism vulgar, prin care să identificăm precis secvenţe din trecutul autoarei, dar Crista Bilciu poate spune fără rezerve „Francesca, c’est moi“ (numele personajului lui Saltelechi, cu rezonanţe brebaniene). Până la urmă, multe dintre secvenţele de-aici pot face parte din biografia oricui, a oricărei femei sensibile, rebele (la o vârstă) şi învinsă (prea devreme) de viaţă. 
Sunt trecute în revistă copilăria trăită în Ardealul interetnic pre-1989, adolescenţa rebelă şi jemenfichistă, prima masturbare şi primul orgasm, vraja şi dez-vrăjirea dragostei cu un bărbat, maternitatea şi insatisfacţia adusă de maturitate, când „carnea e tristă şi...“. „Am trăit mereu ca şi când mai aveam timp, ca şi când viaţa de-abia de-acum urma să înceapă“, sună, spre final, una dintre replicile strălucite ale textului. Care dintre noi ar putea să nu spună asta? 


Info „Pe jumătate cântec“ 
Text, regie, costume şi video: Crista Bilciu 
One-woman-show cu Anda Teodora Saltelechi 
Producţie: compania Teatrul de Foc 
Spectacolul se joacă pe 12 noiembrie şi 13 noiembrie, de la ora 19:00, la ART HUB (B-dul Carol Nr. 61, et. 4 (fosta Piaţă Latină), Bucureşti) 

Citeşte şi: 
„Închide ochii şi vei vedea REM-ul“ – cronica la spectacolul „Nostalgia 53“ al Cristei Bilciu, din 2013 
„O trilogie arhaică, de Crista Bilciu“ – cronica la spectacolul „Mioritice (În căutarea lui Dracula)“ al Cristei Bilciu, tot din 2013

"Pe jumătate cântec" - articol pe blogul Lucianei Corlan

Luciana Corlan a văzut "Pe jumătate cântec" în FNTi şi a scris despre el pe blogul ei. Vă rog să îl citiţi acolo. Ca de obicei (pentru că, dintr-un motiv sau altul, unele materiale dispar sau sunt indisponibile pe moment, redau articolul Lucianei mai jos, ca să nu se piardă).

A mai scris despre "Pe jumătate cântec" şi Maria Ruxandra Burcescu, pe Liternet:

Când visul devine corosiv

Pe jumătate cântec – o piesă pe care sper să o mai văd la teatru

BY luciana COrlan

Pe jumătate cântec este o piesă pe care am reușit să o văd sâmbătă, în cadrulFestivalului Național de Teatru Independent. Din câte știu, nu se joacă în teatre momentan, ceea ce mi se pare cam păcat, că piesa e tare faină.

Piesa urmărește viața Francescăi, o tânără talentată la muzică, dintr-o familie modestă din provincie. Vedem cum fata evoluează, urmărindu-i în paralel viața personală și cea academică, de la grădiniță la universitate și apoi ca femeie la casa ei. Francesca este un personaj cu care este destul de ușor să te identifici: o femeie care avusese cândva un vis. O fetiță frumoasă și veselă, ce se visase cântăreață. Un vis care la un moment dat, deviază de la traseu. Nu din lipsa oportunităților, nu din lipsă de talent sau hotărâre. Ci din lipsa unei vieți trăite din inerție, fără ajutor, fără o mână să o tragă pe drumul bun.

Nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva există în fiecare dintre noi un pic de Francesca. Știu, sună melancolic. Dar cred că am avut cu toții în viață momente în care am ales un anumit drum pentru că așa s-a nimerit. Nu din comoditate, nu de teamă. Ci pur și simplu pentru că așa a fost să fie. La capăt de drum, femeia se întreabă ce ar fi putut face mai bine. Dacă nu cumva au existat  întâmplări sau persoane care să fi declanșat acea pierdere în viața ei.

Actrița, Anda Saltelechi, dovedește o maleabilitate uimitoare, ducându-și personajul prin vreo 7 sau 8 vârste. Reușește să-i păstreze cumva caracteristicile principale și să crească odată cu fata pe care o interpretează. Mi-a plăcut foarte tare felul în care a jonglat între momentele în care Franci vorbea pentru ea însăși și cele în care povestea. Aveai astfel senzația că uneori își amintește iar alteori este cu prietenii la o cafea și deapănă amintiri. Prinsa între dorințele părinților, visul de a cânta și realitatea vieții, povestește totul cu o sinceritate dezarmantă, imitând personajele despre care povestește.

Distribuție: Anda Saltelechi

Regie, Scenografie, Text: Cristina Bilciu