Feedback fain la IEUDUL 4 de la un spectator

Adi Palade Filimon - status pe Facebook:
Azi, Club A, ora 19,30! "Ieudul fara iesire" a lui Pop, intr-un spatiu jalnic, absurd si mediocru. A treia oara promisesem ca vin si mi-am amanat toate proiectele de vineri seara pentru "Poezisele" Cristei Bilciu. Ca aveam emotii?! Da! Nu cunosteam subsolul lugumbru si aproape ca m-am intors de la usa. Urcand scarile spre iesire, am dat, însa, cu ochii de afisul minuscul cu anuntul programului din seara aceea. Am cumpanit cateva secunde si m-am intors. In parte si pentru ca iubesc poezia lui Ioan Es. Pop dar mai ales pentru ca artistul, de cand e lumea si pamantul, isi poarta menirea pe umeri acolo unde da Dumnezeu, intr-o sala de teatru, eleganta si fascinanta, in aer liber, intr-un subsol rece, sub un pod... Nu-i pasa unde, atata timp cat arde pentru arta lui. Mi-am adus aminte ca, in urma cu 30 de ani, as fi dormit pe dusumelele unui teatru din provincie, numai sa pot sa-l recreez pe Arghezi sau sa-l joc pe Dumitru Solomon! Nebunia acelor ani aproape c-am uitat-o dar azi veneam din nou sa-mi intampin tacerile de 30 de ani incoace. Nu gresesc cand spun ca am venit mai mult pentru a da ochii cu mine însami. Cativa dintre prietenii mei de-aici, de pe facebook, martori la acele vremuri, poate sa-mi aduca aminte de timpul scurt dar intens de atunci. Deci... m-am intors... Pret de vreo cateva minute mi-am tot repetat ca locul meu nu e acolo. Printre ganduri de-a da bir cu figitii, priveam ce se intampla pe-acolo. Aveam senzatia ca cei de pe margine fac parte din decorul "Poeziselor" si incet, incet, m-a cuprins si pe mine frenezia jocului. Intuiam ce urma sa se intample, m-as fi strecurat printre EI, actorii, poate as fi vrut sa mestec si eu in borcanul cu apa, sa ma ascund sub panza botezului si, mai ales, sa plang lacrimile ce nu le-am putut plange acum treizeci de ani. M-a fascinat si-am uitat unde sunt si de ce voisem sa plec mai devreme. Artistii sunt un fel de semizei. Pot schimba lumea daca vor. Am plecat imediat, am facut o ora pana acasa cu autobuzul 138 si-am avut timp sa ma gandesc la ultimele ore din viata mea. A fost frumos! Daca ma gandesc bine, chiar subsolul acelui club se integra versurilor "Ieudului...". Mi-a placut ce-am vazut, mi-a placut interpretarea, expresia corporala, atat cat am reusit sa vad printre scaune, mi-au placut vocile dar si ideea. Pe timpuri i se spunea teatru poetic, era un mod simplu de a transmite emotii, lumea aceasta apartinea rebelilor, novatorilor si tineretii fara batranete. Ca si acum! Va multumesc, oameni dragi pentru aceasta seara minunata!

Completarea lui un cristian, pe Facebook: " multumiri trupei pentru adaptarea de club (cu doar doua repetitii si restrictii specifice publicului), dar sa nu uitam (ca o mica paranteza), ca subsolul acea lugumbru, absurd si mediocru a fost martorul celor mai importante evenimente culturale (film, teatru, muzica si literatura) de vreo 40 de ani incoace. 44, mai exact. Si, dincolo de entuzismul generat de spectacol, putina documentare privind istoria Club A n-ar strica (pentru cei care-l vad prima data). Inca o data, spectacolul, conceput pentru un alt gen de spatiu, s-a ridicat la inaltime. Nu cred ca trebuie sa confundam ideea cuiva de spatiu cu rezonanta simbolica a acelui spatiu (ca idee). O sugestie (doar pentru partea muzicala) si aici"