Mihnea Columbeanu: Sofisticat cu simplitate

Vă redau mai jos articolul scris de dl. Mihnea Columbeanu despre IEUDUL FĂRĂ IEŞIRE (18 februarie 2013, Teatrul Podul):

IEUDUL FĂRĂ IEŞIRE: SOFISTICAT CU SIMPLITATE
Mai mult decât un simplu experiment teatral

"Ăsta nu-i poiet, domnule...! N-are fior liric!" declara ritos cândva Al. Piru, despre Marin Sorescu. Trecând peste caracterul discutabil al afirmaţiei (deşi fusese făcută într-o vreme când Piru era încă în floarea lucidităţii), ea punea în evidenţă trăsătura definitorie a poeziei: fiorul liric. Cu excepţia câtorva genuri eminamente narative (balada, fabula, etc.), poezia nu povesteşte, ci transmite. Transmite sentimente, stări, emoţii - şi nu oricum, ci prin fior liric.

Numai pornind de la această realitate fundamentală putem discuta adecvat spectacolul "Ieudul fără ieşire", realizat de Crista Bilciu după poeziile lui Ioan Es. Pop, în cadrul programului ei de a stimula publicul spre "a se împrieteni cu poezia" - specie literară pe nedrept împinsă în desuetudine, de câteva decenii încoace. Câteva reprezentaţii anterioare au avut loc în Club A şi la Muzeul Literaturii Române - unde, din păcate, s-au izbit şi de reacţiile violente ale unor căcănari cu ştaif, varii moşotârci care au început să zbiere şi să iasă ostentativ din sală, vociferând zgomotos şi afară, dornici să demonstreze că cea mai toxică formă de mârlănie e cea poleită cu smalţul semidoctismului şi al fundamentalismului snob. Asemenea reacţii erau pretextate (că "motivate" nu putem spune că ar fi fost) de personalitatea revoluţionară a Cristei Bilciu, dornică mereu să descopere sensuri noi în substanţa spectacolelor sale, exprimându-le în moduri cât mai îndrăzneţe şi novatoare - de unde şi eticheta de "experiment" aplicată montajului "Ieudul fără ieşire". De ce doar etichetă...? Pentru că relaţia dintre conţinut şi formă e atât de consistentă şi echilibrată, încât"Ieudul..." se califică întru totul pentru statutul de spectacol teatral cu drepturi depline - la care se adaugă şi precedentele din istoria contemporană a teatrului. Formulele de acest gen s-au experimentat cu decenii în urmă - Crista Bilciu integrându-se acum într-o categorie de mult consacrată, dar nu repetând sau redescoperind, ci pur şi simplu inventând noi mijloace.

Trebuie să recunosc că nu aveam ştiinţă de poezia lui Ioan Es. Pop, ceea ce, în ultimă instanţă, a constituit un avantaj - cel puţin din perspectivă strict teatrală. Am putut urmări spectacolul ca pe un întreg, asimilând atât substratul său literar, cât şi vehiculul teatral. Deşi extrem de captivant în plan vizual, "Ieudul fără ieşire" transmite limpede poetica lui Ioan Es. Pop - nu atât la nivelul detaliat al versurilor (accesibil fie prin lectură, fie, în sens spectacologic, prin recitaluri - un actor şi un reflector, cum se exemplifica la un moment dat în timpul discuţiilor ulterioare reprezentaţiei), cât mai ales în ceea ce priveşte trăsăturile cele mai cuprinzătoare: starea, sentimentul, stilul, emoţia - într-un cuvânt, fiorul liric explicitat în introducere. Se mariază aici o operă poetică şi imaginea ei teatrală care vorbesc despre sufocanta proză cotidiană, despre presiunea anodinului şi a banalităţii, despre moartea oricăror orizonturi şi perpetuitatea speranţei - cea care moare ultima, şi numai pentru a renaşte.

Aşa cum se întâmplă în cazul multor spectacole independente, cu buget virtualmente nul, soluţia este de factură minimalistă, greul apăsând pe umerii actorilor: Rodica Bunea, Sandra Şimon şi Cristian Rus, care formează un triunghi echilibrat în jurul cuceritoarei Anda Saltelechi (realizatoarea acelui Hamlet feminin din spectacolul de acum câţiva ani al Cristei Bilciu), care deşi porneşte, asemenea celorlalţi, tot de la un non-personaj - sau, mai bine zis, un personaj plurivalent şi semi-abstract, menit să comunice diverse situaţii de viaţă, concepte ideatice şi stări emotive - confiscă scena, prin marea ei deschidere spre disponibilitate şi forţă. Versatilă şi expresivă de asemenea, se distinge alături de ea Sandra Şimon, însoţită apoi de Rodica Bunea, convingătoare într-un registru ponderat şi sobru, şi Cristian Rus, mobil, sclipitor, vivace cu dezinvoltură.

Acest cvartet interpretativ se foloseşte de un arsenal restrâns de costume şi obiecte, dominate permanent de elementul principal: elasticurile care sugerează pânza de păianjen, invadând treptat întreag spaţiul scenic. În paralel cu jocul lor, fundalul este dedicat proiecţiilor de materiale filmate menite să completeze imageria. Condiţiile improvizate din Teatrul "Podul", unde spectacolul a fost jucat azi pentru prima oară, fără a fi beneficiat de o pregătire adecvată, au făcut ca ecranul să fie plasat în lateral, nu în fundal, cum ar fi fost de aşteptat - ceea ce, în fond, s-a dovedit a fi un avantaj: imaginile filmate erau pitoreşti, şi ar fi riscat să distragă interesul spectatorilor - or, această perpendicularitate a axelor vizuale le restituia (atât la propriu, cât şi la figurat) statutul lor (co)lateral: ori de câte ori ochiul fugea, mânat de curiozitate, spre latura cu ecranul, nu peste mult îl atrăgea înapoi spre centrul scenei permanenta forţă de impact a combinaţiilor de actori, obiecte, mişcări şi lumini.

Semnificativ este şi faptul că a fost prima reprezentaţie cu corpuri de iluminat - până acum, spectacolul se juca în lumina ambientală de la Muzeul Literaturii Române. Confruntată pe nepusă masă cu condiţiile eclerajului scenic, Crista Bilciu a reuşit, împreună cu tânărul luminist al Podului, să găsească în pripă soluţii benefice, mai ales în ceea ce priveşte trasarea unor direcţii dramatice cu ajutorul spoturilor şi izolarea anumitor momente de interes, plus câteva compoziţii de contre-jour (pe care un răgaz pregătitor mai îndelungat le-ar fi putut salva de efectele nedorite ale orbirii spectatorilor).

La o adică, însă, merită să fie menţionat faptul că neajunsurile de ordin practic s-au făcut cunoscute doar în cadrul discuţiilor ulterioare, când atât regisoarea, cât şi actorii, şi-au declarat nemulţumirea drastică faţă de calitatea actualei reprezentaţii. Remarcându-le auto-exigenţa, sunt dator totuşi să precizez că, în lipsa acestor mărturisiri, nici nu mi-aş fi imaginat toate acele neajunsuri conjuncturale: aşa cum a fost jucat, spectacolul s-a impus indubitail ca fiind unitar, armonios şi expresiv - ceea ce ne readuce dincoace de sfera împrejurărilor de moment, în zona conceptuală a "Ieudului fără ieşire".

Atât în esenţă, cât şi în sens concret, spectacolul Cristei Bilciu îşi atinge scopul de canal scenic pentru comunicarea poematică sub o nouă formă. Este dramatic şi dinamic, unitar precum şi diversificat, ţinând mereu treaz interesul spectatorului şi transmiţând o permanentă sinusoidă emotivă, de la momentul introductiv al naşterii până la alegoria mortuară din final, când Anda Salteletchi, întruchipând-o pe "doamna cu foarfeca" (în loc de coasă), retează pe rând toate firele de păianjen potenţate metaforic ca fire ale vieţii. Echilibrul întregului "Ieud fără ieşire" se fundamentează pe faptul că, deşi extrem de puternic vizual şi sonor, transmite poezia lui Ioan Es. Pop fără s-o sufoce în avantajul factorului spectacular. Pe scurt, o deplină simbioză între poezie şi teatru.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)

18 februarie, 2013, 22:30-23:52

Bucureşti, România