Articol in Hyperliteratura despre NOSTALGIA

Printre personalități multiple și deviante. ”Nostalgia” lui Cărtărescu

9 octombrie 2013 | Categoria: articole / ştiri, Editor’s Choice 

foto© Mie Brinkmann

M-am convins să citesc Nostalgia de Mircea Cărtărescu (Editura Humanitas) după ce m-am plimbat multe seri de luni printre actori de teatru care puneau în scenă 13 bucăți de nuvele inspirate de aceasta. Printre pereții fără var și cu mult praf de la Carol 53.
(citește mai multe aici)

Trăiesc de obicei după un principiu cititoricesc care nu mi-a dat greș. Refuz să văd orice fel de punere în scenă înainte de a citi cartea. Pare-se că de această dată, mi-a eșuat lamentabil. Așadar, răsfoind pagină după pagină, personajele atât de cunoscute mi s-au răsfirat lasciv prin imaginația deja alterată, încât literele aveau un miros puternic de portocală, paginile se frământau cu emoție sub atingerile degetelor mele și fiecare personaj avea chip, timbru vocal vibrant, mișcări proprii și se transforma într-o umbră în centrul emisferei mele drepte.

Peste 300 de pagini s-au jucat cu imaginile mele acustice și mi-au purtat pașii printre personalități multiple și deviante, am vizualizat Muzeul Antipa cu ochii închiși și m-am târâit în 4 labe pe o pânză de păianjen până când m-am făcut la fel de mare ca întreg Universul. Rememorarea a tot ce văzusem în cotloanele întunecate din Carol 53 mi-a dat voce și sinesteziile au început să se urce unele pe celelalte și tot ce-mi ieșea din mijlocul retinei se dedubla și uita de forma sa inițială. „Creierul omenesc, singura substanță cu adevărat divină, aurul alchimic unde se află totul, împrăștiat pe pereți și pe podea, amestecat cu schije de țeastă.”

Ruletistul, cel pe care l-am remarcat pentru că se juca fantasmagoric cu a sa viață. Își pipăia ghinionul cu buricele degetelor și eșecul îl făcea să mai parieze încă o dată împotriva sa. Personajul care a murit de armă dar nu de glonț, a cărui metamorfozare a dobândit chipuri teribil de umane, un individ cu trăsături plăcute, cu o umanitate în care puteai să atingi zâmbetul condescendet al nebuniei. Ceva în care m-am regăsit cu aceeași plăcere recurentă cu care am urmărit evoluția sa în fiecare rând care mi se cuibărea printre degete.

M-am rătăcit prin cartea asta cu aceeași foame cu care te pierzi prin fiecare încheietură din care-ți mai răsare câte o venă, în care-ți mai crește câte o rădăcină și din care mai dezvolți o pereche de aripi. Mi-am depersonalizat ochii de cititor și i-am înlocuit cu câte unul de la fiecare geamăn: Andrei și Gina. Tulburările psihice m-au transformat în biped în a cărui măruntaie se scurgea, pe rând, atât lichid menstrual cât și seminal. Am construit frustrări pe care le-am lăsat să umble libere prin mine și am râs și m-am chircit de durere cu fiecare îngemănare antropomorfizată.

Am citit REM mai greu ca orice tip de articol sau carte pe care mi-am mijit ochii până acum. Am făcut pauze lungi la aproximativ jumătate de oră și 332,5 cuvinte citite pe minut și m-am doftoricit cu Maria Tănase. Mi s-a părut o peliculă în care m-am sfiit să calc cu toată talpa, am pășit emotiv, pe vârfuri.

M-am blocat. Am recitit rândurile de deasupra de câteva ori pe zi în ultimele șapte zile. Nu pot să-mi conving creierul să-și continue predica, deși am închis cartea la ultima pagină acum ceva vreme. Blocajul ăsta mi-a înghețat degetele pe tastatură și mi-a ocupat visele în recentele nopți, am mers și eu pe pașii Svetlanei prin pădure, am băut din paharul cu păianjen, m-am simțit minusculă în raport cu Roland și am ajuns în foișor, am găsit același Creator și mi-a zâmbit aceeași lume fictivă.

Cu fiecare pagină am descoperit un nou drum în labirintul minții mele pe care nu îl parcursesem înainte. Mi-am dat seama cu fiecare pagină întoarsă, cu fiecare rând descriptiv până la refuz, că n-o să fiu în stare să-mi construiesc o imagine clară în care să reușesc să-ncadrez toate elementele care mi s-au perindat în sus și-n jos prin fața retinelor. În ciuda senzațiilor din care creșteau alte senzații, fără să dispară cele anterioare. Adică în ciuda elementelor similare sau chiar identice pe care le-am descoperit în spatele fiecărui cuvânt din cele 5 povestiri cu nume distincte.

Svetlana, Garoafa, Ada, Carmina, Ester și Puia și ale lor întâmplări suprarealiste și aparținând fantasticului mi-au dat peste cap balanța. Nu reușesc să pun cuvintele într-o ordine pertinentă și nici să-mi scot senzația de saturație nocivă care-mi demonstrează, din nou, că limbajul e limitat. Egor a reușit să mă-nvețe că un simplu cuvânt pus într-o înșiruire de sute de pagini repetitive poate să denote mai multe stări de spirit până când m-a dus ușor spre psihoză. Negația sa a devenit patologică.

Arhitectul mi-a deschis ochii. Relativ. M-am trezit din nou în băncile mizere ale Universității din București, amfiteatrul Bălcescu, învățând Semiotică. Luând contact cu ciclitatea atât de clișeic enunțată în fiecare proces creativ. Și făcând cunoștință cu fiecare părticică din calvarul construirii a ceva. A unui „organism” care să respire prin el însuși și să fie în stare să comunice prin ceea ce reprezintă.

Mi-am dat seama, reamintindu-mi secvențe obsedante din carte, că n-am făcut decât să-mi trec ochii peste descrierea nuanțată și dureroasă a procesului de tranziție, de dedublare, agresiv și greoi prin care trece un scriitor atunci când lucrează la ceva. Trebuie să te urci pe o pânză de păianjen lungă cât toată lumea, să observi fiecare detaliu, să te sperii și să-ți ieși din fire, să fii atent la tot ce e frumos și să recunoști estetismul urâtului, să te pui în pielea altcuiva până riști să te contopești cu o entitate distinctă de a ta. „Eu nu vreau să fiu un mare scriitor, eu vreau să fiu Totul.” O traiectorie dificilă și chinuitoare, un joc la ruletă cu o miză crescândă și șanse imperceptibile de reușită. O îngemănare cu propria-ți creație, o contopire obsesivă cu personajele și un rezultat cât un întreg Univers.

Gândindu-mă la toate astea, eventual simultan, mi-am dat seama că n-o să reușesc niciodată să fug de cartea asta, să mi-o scot din sistem, oricât de mult mi-aș dori. E atât de impregnată în fiecare petec de piele al meu încât simpla conștientizare a existenței sale îmi provoacă tulburări digestive. S-a visceralizat. Nu reușesc să fug din ea pentru că vine după mine și mă prinde-n pânza de păianjen, motiv recurent printre paginile ei. Să nu uităm că sunt arahnofobă și gândul unui păianjen de dimensiuni umane nu poate decât să-mi paralizeze corpul și să-mi inducă adrenalină. Orbecăi prin întunericul minții mele cu aceeași nebunie și dedicare a Arhitectului.

Am închis cartea. O s-o pun în bibliotecă și-o să-mi ușurez simțurile de ea. O să pot să reîncep să respir în momentul în care voi conchide. Nu pot să construiesc un articol totalmente inteligibil în starea în care m-a transportat această carte. Faptul că a reușit să-mi mute senzorialul dintr-un loc în altul cu forța unui uragan îmi pare de-a dreptul respectabil și admirabil. Atâta doar că am nevoie să și respir. Și asta se va întâmpla începând de acum.