Doinel Tronaru: Închide ochii şi vei vedea REM-ul

17 iunie 2013, 12:08
Cristina Pleşa (Păianjenul in „REM”) „Dulcea pasăre a tinereţii” îşi deschide aripile şi pogoară asupra casei din Carol 53, pentru spectacolul-„instalaţie” teatrală „Nostalgia 53”, după Mircea Cărtărescu. Cea de-a cincea reprezentaţie a “jucărelei” puse pe roate de Crista Bilciu va avea loc luni seară, de la ora 21.00.

 “Închide ochii”, pare să fie cuvântul de ordine al montării neconvenţionale prin care Crista Bilciu şi-a reimaginat “Nostalgia”, capodopera cărtăresciană care a împlinit deja un sfert de veac. Ochiul închis afară se presupune şi se doreşte a se deştepta înăuntru, şi astfel efortul comun al regizoarei şi al celor 18 tineri actori să se ridice la înălţimea operei marelui vizionar contemporan nouă. De-a baba oarba sau “vrăjitroaca” Închide ochii, li se spune celor duşi în curte pentru a juca baba-oarba; de fapt pentru a fi legaţi la ochi şi coborâţi în subteran, unde vor asista la povestea tragică a “Ruletistului” (acesta e începutul, dacă se urmează traiectoria povestirilor din carte, cum ar fi preferabil, dar de fapt nu contează prea mult). Închide ochii, le spune ascultătorilor povestitorul din “Mendebilul”, un Mircione ajuns la vârsta maturităţii, dar sfâşiat de nostalgie; asta pentru a-şi imagina diverse lucruri, de fapt pentru a face joncţiunea mentală cu propria copilărie, cu “vrăjitroaca” din trecutul fiecăruia dintre noi. FOTO: Anda Saltelechi (Povestitorul în „Ruletistul”) REM, Aleph-ul lui Cărtărescu A nu deschide ochii este esenţial pentru unul din jocurile fetiţelor din “REM”, textul cel mai extins al cărţii. Spectatorul este implicat şi va trebui să traverseze, legat la ochi, liniile propriei vieţi, trasate cu cretă pe podea, din 10 în 10 ani. În mod ideal, dacă nu trişează şi nu deschide ochii, el nu va şti până la cât i-a urzit Parca, pentru că “fetiţa” îl ghidează atentă înapoi, la punctul de plecare. Nu degeaba totul se desfăşoară aici în faţa unei oglinzi, pusă pe neaşteptate în faţa fiecăruia dintre noi, ca un îndemn la autocunoaştere. În sfârşit, în camera finală a secţiunii “REM” (în spectacolul Cristei Bilciu, jocurile fetiţelor sunt separate, desfăşurându-se simultan, în diverse încăperi ale casei), spectatorul (vizitatorul, mai exact) rămâne singur cu el însuşi, pentru a se lămuri ce-i cu REM-ul mult-căutat. Există un indiciu şi în această cămăruţă, dar e preferabil ca spectatorul – devenit brusc actor, chiar dacă doar pentru el însuşi – să găsească acest Aleph borgesian-cărtărescian în interiorul său, în propria sensibilitate. Nu degeaba totul se desfăşoară aici în faţa unei oglinzi, pusă pe neaşteptate în faţa fiecăruia dintre noi, ca un îndemn la autocunoaştere. O casă eliadescă Nu aţi mai văzut aşa ceva, pentru simplul motiv că în România nu s-a mai montat niciodată aşa ceva. Au existat numeroase tentative de teatru neconvenţional, care să implice / streseze / bruscheze / violenteze publicul (mental, evident), au existat spectacolele-capodoperă ale lui Andrei Şerban şi Hausvater din anii ’90. Niciodată nu a existat, însă, un “cadru” atât de amplu în care fluxul teatral să circule absolut liber, un spaţiu – neconvenţional şi nonconformist – care să permită un astfel de happenning teatral, o astfel de “instalaţie”-spectacol. Este Cărtărescu aici, dar este şi Mircea Eliade, cel din proza fantastică; referinţa la “Uniforme de general” vine aproape imediat în minte. “Ruinurile” din Carol 53 Este vorba de casa veche situată la Carol 53, un loc smuls paraginii şi transformat în centru cultural, de o mână de inimoşi, pe modelul frecvent întâlnit în Vest. În interior clădirea este o ruină, nicio cameră nu este funcţională, dar tocmai acest fapt e folosit în mod inteligent de Crista Bilciu pentru spectaculosul său concept spectacular. De fapt, e greu de zis ce a fost mai întâi; cu alte cuvinte, dacă regizoarea a căutat un astfel de spaţiu pentru a-şi pune în scenă propria viziune asupra textului, sau felul în care a adaptat cartea este determinat, în mare măsură, de spaţiul neconvenţional pe care a trebuit să-l utilizeze în mod abil. Pe urmele Cătălinei Stupefiantele viziuni construite de Mircea Cărtărescu, cu ajutorul a numeroase surse literare (romantism Jena, Eminescu, Blecher, Borges etc.), sunt până la urmă posibil de a fi puse în text, dar e greu a li se da o formă vizuală, în teatru sau, eventual, film. Cătălina Buzoianu, o mare regizoare de teatru, s-a încercat de două ori, şi nu s-a făcut deloc de râs (era şi greu, pentru cineva care adaptase “Maestrul şi Margareta” într-un spectacol epocal al anilor ’80): o dată cu “Levantul”, în Bucureşti, la Theatrum Mundi (Sala Dalles) – aceasta în 1999 –, şi mai târziu (2007), cu “Visul” (în principal “REM”), la Teatrul Naţional din Timişoara. De aceea, Crista Bilciu apelează, aşa cum era de aşteptat, la diverse subterfugii narative, punând accentul, în mod subtil, pe starea pe care-o transmite, în mod treptat, spectatorului. Povestea “Ruletistului” e spusă mai mult de Prezentatoarea (Anda Saltelechi), proprietar al stabilimentului clandestin, iar acesta (Radu Trandafir) apare doar ca fantoşă tragică şi mută. Mendebilul, Iolanda, Andrei/Gina Din “Jocul / Mendebilul”, în carne şi oase apar doar Mirciosu (Mihai Zaharia) şi “băiatul bolnav de poliomielită” (Andrei Atabay), care spun publicului ghemuit în jurul lor “incredibila şi trista poveste” a Mendebilului (Cristian Rus) şi a Iolandei. Jocul – “vrăjitroaca” ş.c.l. – şi restul acţiunii sunt de fapt filmate în curtea casei, cu concursul întregii echipe, şi proiectate acum pe peretele din faţă, de peste “groapă”. FOTO: Anda Saltelechi (Iolanda în "Mendebilul") şi căţeluşa Zuza Din “Terato / Gemenii” nu a mai rămas decât Andrei (Cristian Rus) – sau, de fapt, Gina? –, care le povesteşte spectatorilor incredibila sa transformare, interacţionează cu aceştia şi se produce în faţa lor într-un uluitor dans, un fel de teatru gestual care solicită întregul corp. Personajele din “Organistul / Arhitectul” sunt bine conturate (aici se foloseşte şi un fel de teatru de umbre, în spatele unui paravan luminat), dar când lucrurile devin prea halucinatorii, textul este citit cu un aer ritualic de actori, iar muzica îşi face treaba în continuare. FOTO: Echipa din „Mendebilul”, în curtea din Carol 53 Păianjenul şi Timpul Încă de la intrarea în casă, vizitatorii sunt “ademeniţi” într-una din camere de către Păianjen – Cristina Pleşa, o tânără actriţă foarte talentată, aici într-o uimitoare şi de efect apariţie. Este păianjenul-narator din “REM”, care recită în faţa celor prezenţi preambulul poveştii Svetlanei, pe care aceasta o va spune iubitului ei postcoitum. În altă parte, cum spuneam, jocurile fetelor din “REM” sunt executate separat, iar astfel vă puteţi întâlni cu Egor (George Petrişor Sfârâială), Esther, Puia, Balena, Nana / Svetlana etc. Un personaj este însă şi casa propriu-zisă, spaţiu de joc, dar şi gazdă a celor aflaţi temporar în ea. Nu de alta, la prima intrare în interior se execută o invocaţie către casă (aceasta “adoarme”, pe acelaşi principiu al visului mai real decât realitatea), iar voci nevăzute fac auzite versuri din jocuri ale copiilor. FOTO: Cristina Pleşa (Păianjenul în „REM”) Poveştile de care am vorbit mai sus se desfăşoară simultan, în diverse încăperi, şi se repetă de câte ori e nevoie, în cele trei ore de spectacol. Sarcina de “ghid” în acest labirint şi-o ia tânărul Andrei Vornicu, care joacă un triplu personaj: Maestrul de Ceremonii, Timpul şi “spiritul” Casei. “Juventus” “Nostalgia 53” este un spectacol cu tineri şi pentru tineri (evident, e vorba doar de starea mentală corespunzătoare), iar senzaţia de “juventute” pe care-o dă este copleşitoare. “Jucăreaua” Cristei Bilciu rimează astfel cum nu se poate mai bine cu semnificaţiile cele mai profunde ale textului cărtărescian. Cum stă bine într-un astfel de experiment, se încearcă în permanenţă implicarea celor prezenţi. Astfel procedează Anda Saltelechi (Povestitorul din “Ruletistul”), punându-i pe spectatori să parieze pe ruletist şi chiar vânzându-le bere, astfel procedează şi povestitorul “Mendebilului”, intrând în dialog cu cei care-l ascultă. Andrei/Gina îşi bazează de fapt expozeul pe dialogul cu publicul, pe care-l pune să-şi imagineze ce i s-a întâmplat. Camera Sambô “Păianjenul” Cristinei Pleşa îi implică pe cât poate pe spectatori, iar personajele Svetlana şi iubitul ei sunt alese, de fiecare dată, pentru exemplificare, din auditoriu. În fine, jocurile fetiţelor se desfăşoară întotdeauna împreună cu cineva din public, cel mult doi oameni. Punctul central al întregii “instalaţii”, al casei ca şi al poveştii, este camera Svetlanei, pe care scrie “REM”. Aici vizitatorul va afla nu numai magicele cuvinte cărtăresciene, ci va fi pus şi faţă în faţă cu sine însuşi. Totul, doar cu ajutorul unei oglinzi. Text şi meta-text Pare că, din cei prezenţi, nimeni nu a citit anterior textul lui Cărtărescu, cel puţin nu dă această impresie. Astfel, nu are nicio şansă să înţeleagă în vreun fel acţiunea, dar nu aceasta este important (cartea poate fi citită şi ulterior, spectacolul poate funcţiona şi ca invitaţie la lectură). FOTO: Cristina Pleşa, la repetiţiile pentru „REM” Importantă este senzaţia pe care ţi-o dă ceea ce se întâmplă, starea pe care ţi-o procură, sentimentul de absolută libertate care ar fi fost de neconceput într-un spectacol teatral clasic. De aceea, n-ar fi rău ca şi publicul să fie la înălţimea propunerii de excepţie care i se face, altfel simulacrul de “hipstereală” nu are niciun sens. Teatrul de Foc Din cei 18 interpreţi, câţiva sunt membri în Teatrul de Foc, compania permanentă a autoarei, alţii studiază actoria sau sunt elevi de liceu care se pregătesc pentru actorie. Sunt şi oameni pentru care “Nostalgia 53” e doar o experienţă în viaţa lor şi nu au de gând să continue cu teatrul. Următoarea reprezentaţie are loc luni, 17 iunie, de la ora 21.00. Spectacolul durează trei ore, iar intrarea este liberă.

Citeste mai mult: adev.ro/moj5et