marți, 30 aprilie 2013

Ursuletul Verde scrie despre NOSTALGIA 53

Dupa spectacolul de aseara, Cristea Madalina Adriana Claudia ne-a scris o cronica pe blogul ei, Ursuletul Verde. Ii multumim si il salvam aici, in micul nostru jurnal (dar voi mai bine sa il cititi de la sursa, facand click pe titlu):

30 aprilie 2013

Nostalgia Teatrului de Foc


Mi-am început săptămâna cu  ultimul examen din viaţa mea de studentă în cadrul programului de licenţă al FJSC. Mi-am început săptămâna cu  nostalgie, Nostalgia lui Cărtărescu şi a Teatrului de Foc.
Carol 53. Porţi mari şi ruginite. Îndrăznesc să intru. Nu ştiu la ce să mă uit mai întâi: la  pereţii cu grafitti din fundul curţii, la terasa improvizită cu banchete din cărămidă şi paleţi din lemn pe post de scaune, la mâţa care dormitează ca o pensionară, cocoţată pe maşina verde murdar, la câinele care cerşeşte atenţie  sau la faptul că nu e genul de loc în care mi-aş face veacul?
Aştept să se întâmple ceva şi parcă între timp uit că sunt în Bucureşti, uit că sunt în 2013…E ceva aici, între ruină şi intrigă, care mă face să  rămân. Vreau să aflu povestea pentru care am venit şi să văd cu ce se ocupă oamenii ăştia, iar momentul este oportun.
Se face intrarea pe alarma unui ceas de pe vremea bunicii.  M-am trezit din lumea mea imaginară şi văd curtea plină de oameni la fel de entuziaşti ca şi mine. Pătrund în ceva nou, ceva vechi, cred că şi ceva albastru şi ceva împrumutat.
Noul e bizar pentru mine. Trec pe lângă actori şi simt că urmează să fiu iniţiată într-o sectă. Nu apuc să mă dezmeticesc şi o mână mă trage rapid după un paravan. Un tip în dres alb îmi spune să mă aşez. Mă aşez. Nu ştiu la ce să mă aştept. Îmi spune povestea lui şi a Ginei. Privesc cum îşi trăieşte intens interpretarea şi ştiu că eu nu aş face mişcările alea nici într-o mie de ani. Nu de faţă cu oameni, nu de faţă cu mine. Nu am curaj să mă exteriorizez atât.
Pornesc mai departe şi aflu povestea Mendebilului. Încep să prind gustul bizarului de aici. La Odeon nu am văzut aşa ceva, nici la TNB şi nici la Teatrul de Comedie. Totul este atât de ciudat, încât îmi place şi îmi place atât de mult, încât merg cu sufletul la gură să văd ce mă aşteaptă în următoarea încăpere.
Ies în curte. Sunt legată la ochi şi deja se naşte în mine panica neputinţei de a vedea. O mână mică şi feminină mă ajută să cobor treptele înalte şi mă ghidează peste pragurile din încăperi. Drumul pare lung, dar e de două ori mai scurt decât în simţurile mele. Sunt lăsată într-o încăpere. Simt oameni pe lângă mine, dar nu le pot estima numărul. Simt o respiraţie în ceafă şi o mângâiere pe păr. Simt o aromă de portocală şi tresar la zgomotele puternice. Simt  şi o mică spaimă, plăcută şi derutantă. Dacă eram într-un film, acum era momentul când urma să mor. Dar  nu sunt într-un film, ci într-un experiment teatral, n-am murit ci iau parte la un act de cultură. Am intrat în povestea Ruletistului şi treptat m-am detaşat de gândurile mele, de timp şi de spaţiu. Am uitat că mă aflu într-o ruină. Am uitat ce înseamnă bizar, real, neplăcut, departe şi rece.
Am fost şi la Păianjen şi  am fost mai deranjată decât el de domnişoara care vorbea la telefon în timpul reprezentaţiei. Mi s-a părut lipsă de respect pentru o muncă, un suflet şi o creaţie. Am intrat şi aici în poveste şi aşteptam să văd finalul. Nimic nu era la întâmplare şi nimic nu era previzibil.
Povestea Arhitectului a ţinut ceva, dar nu am văzut niciun căscat, nicio moţăială şi niciun chip plictisit. Am văzut seducţie într-un sens artistic şi pasiune într-un sens profund.
Am fost şi la ghicitoare. M-a derutat puţin că nu a bătut câmpii atunci când mi-a citit din palmă. Mă aşteptam la un rol, nu să aud lucruri reale din viaţa mea, mai ales când se afla lângă noi păpuşa ciudată scoasă din colivie.
La plecare mi-am dat seama că timpul zboară mai repede aici. Trecuseră trei ore ca vântul. M-am gândit că este unul dintre locurile în care vreau să revin, să-mi iau doza de bizar, experiment şi pasiune. M-am gândit  că am cunoscut nişte oameni interesanţi faţă de care nu am simţit nicio distanţă socială şi  că trebuie să citesc Nostalgia lui Cărtărescu.
Poarta cu numărul 53 a fost evadarea mea din cotidian şi firesc, o îmbinare perfectă între monument istoric şi act cultural, între inedit şi simplitate.
A fost primul meu contact cu Teatrul de Foc şi cu o lume nouă, boemă şi creativă pe care mă bucur că am descoperit-o.

NOSTALGIA 53 - a doua reprezentatie (fotoblog)

INAINTE DE SPECTACOL

REM
Nana

paianjenul
Ada
Carmina
Ester
Balena
Puia
Garoafa
Egor

GEMENII

ARHITECTUL




MENDEBILUL

 Venirea Cadrilatului
Mirciosu si caristalul din castana
                                                            Baietelul cu poliomielita
Mirciosu si predica Mendebilului

RULETISTUL









 DUPA SPECTACOL


Ziua lui Dragos


marți, 23 aprilie 2013

”Hater”-ul nostru revine


ÎN SFÎRŞIT,PREMIERA!CRONICA "NOSTALGICELOR" TEXTE CĂRTĂRESCU EXPRIMATE EXPERIMENTAL DE CHRISTA BILCIU LA TEATRUL DE FOC.
de Marian Bogdan Tesileanu
MOTTO:
"LĂSAŢI ORICE SPERANŢĂ VOI,CEI OBIŞNUIŢI SĂ EXPIRAŢI ADMIRAŢII!"

Nu am vrut să aud nici o părere timp de o săptămîna şi,afară de cîteva puncte...puncte... de vedere schimbate cu cineva am mîngîiat pisica zi de zi fără să mai citesc nimic sau să mă apropii de Teatru. Mi-am impus să fiu cu mintea liberă şi necoruptă de nimic,să nu mă tragă,Doamne,vreun curent...nou pe undeva pînă la premieră şi să strănut necuviincios.Ba,chiar luni seară,mi-am permis să fac o plimbare prin parc întîrzietoare cu vreo jumătate de oră convins fiind că premierele au ceva fast la început menit să atragă şi să deformeze percepţia următoare. Spectacolele se ţineau simultan în găurile dureroase ale clădirii odinioară normale şi respectabile prin arhitectura şi utilitatea sa. Îmi imaginez de multe ori fantome cu joben şi mănuşi,umbreluţe de dantelă şi şoferi în uniformă,guvernante rele şi fete-n casă bune preumblîndu-se nevăzute decît de mine printre mobilele rupte şi pereţii dărîmaţi,scări surpate şi pavaje găurite. Un asemenea destin şi viitor al "Scrinului negru" nu mi-am putut închipui acum 40 de ani deşi soarta îi era pecetluită si nu mi-l pot crede ochilor nici acum." Rămăşiţele lui,vîrîte ca o rană plină de suferinţe şi reproşuri în sufletele tinerilor chemaţi să suporte Experimentul,ar trebui să schimbe ceva" mă gîndeam eu. Poate şi scenograful crede în asta şi,dacă ar fi fost după mine,aş fi lustruit NUMAI un scaun,aş fi spălat NUMAI un ochi de geam şi aş fi montat o balustradă sculptată de NUMAI cîţiva centimetri la superba scară interioară pentru a întelege în ce înalt ne-au vrut fantomele moşilor noştri şi din ce pod putred am căzut noi în cap astăzi.
Dar,să trecem! Am venit hotărît să surprind doar Experimentul provocat de Regizor,construit de Artişti şi perceput de Tineri,ideea lui şi doar în planul al doilea realizarea artistică.
Textele alese din Cărtărescu se joacă simultan,fiecare într-o gaură,odinioară cameră,hol,pivniţă sau chicinetă în mai multe serii,de atîtea ori cîte texte sînt. Intri unde vrei şi te duci la alta după aceea. Exhibiţioniştii Experimentului îşi pun sufletele în palmele inhibaţilor veniţi să se trateze asfel. Nu e un joc de cuvinte. Am privit cu atenţie "publicul": nouăzeci şi nouă la sută,tineri,aparent liberi şi distraşi dar cu toţii veniţi să-i ajute cineva să-şi vadă chipul interior chiar dacă au făcut-o inconştient.
Aceasta este în esenţă valoarea cea mai de seamă a artei dramatice: ea tratează pe oricine:puşcăriaşi,oameni la bandă,paranoici,schizofrenici,psihologi,politicieni,cartofori...,Lumea. Nu mai e nimeni "sănătos la cap" de cîteva mii de ani de cînd se calcă oamenii pe bătături,se mint,se-nşeală şi,vai!, se urăsc şi se iubesc în acelaşi timp. Tinerii adunaţi doar de ZVON nu au în suflete şi nu le mai gîlgîie în gît nici rîsu' şi nici plînsu' anilor '70. Sînt altfel. Au crescut în găşti,orizontul lor e de hrubă universală cu stele mici şi de neatins,certitudinea lor e doar contrastul,lumea lor e haosul zgomotos,realizarea lor e plăcerea,plăcerea lor e ruperea de idei si de preconcepte,visează nelimitat,calcă cioranian pe dumnezei şi nu regretă nimic. Par fragili prin veşnica şi aparenta lor bîjbîire dar sînt duri la contact. O lege fără decretare,o chemare fără sunete şi un imbold fără ideologie îi leagă. Judecă rapid şi înspăimîntă BabaLumea cu ce ar putea fi şi ce ar putea face. Christa-i adună ca Regina Furnicilor şi nu-ş' ce dracu' le toarnă în urechi dar sigur ei văd ALTCEVA şi ALTFEL şi atunci de ce-ar mai lustrui treptele şi-ar mai scutura pernele? A gîndit toate "cămările" Experimentului vecine şi fără pereţi între ele, a rupt catapeteasma sfîntă dintre ACTOR şi SPECTATOR,dintre ARTĂ si PROFAN,dintre MISTER şi REALITATE. Merge pe aceeaşi muche îngustă cu copiii legaţi de ea pin fire de păianjen nevăzute. E Mama-Păianjen care nu-i învaţă nimic dar le transmite esenţe prin tremurul pînzei. Vai de CEI CA MINE,prinşi!
Teatrul de Foc este pe de-a-ntregul Experiment iar expresii ca "punere în scenă" şi "joc" nu au aproape corespondent în ceea ce face ea prin curţile şi prin minţile oamenilor. "Piesele" sînt texte dar pot fi şi discuţii pe marginea lor sau pe lîngă ele.
"Scena" e Lumea aşa... cum e Ea! Iar "jocul",ei,bine,seriosul"joc", e o...joacă cu copiii!
Interferenţele zgomotelor şi vorbelor trebuie însă, lucrate după manual. Acolo,Christa,care,ca orice regizor umblă pe nori spirituali şi visează fapte demiurgice,trebuie să scoboare în Edenul creat de închipuirile ei,să rupă nuieluşa din Pom şi să-i alerge prin tufişuri pe toţi Copiii Creaţiei Sale pînă vor deschide guriţele lor roz cînd trebuie şi cum trebuie,pînă cînd şoapta se va auzi la ultimul om din grup şi urletul va fi exprimat prin mimă şi gest. E simplu! Experimentul se bazează pe grupuri mici şi adunate (ca găştile de cartier),spaţiile sînt şi ele mici. Sînt sigur că acustica fiecărui spaţiu nu a fost atent studiată şi nici speculată,altfel nu s-ar fi suprapus haotic atîtea vorbe. Plus ale mele!... E,poate, o scădere datorată dublei ipostaze Actor-Regizor a doamnei Christa Bilciu. Răsturnarea canoanelor a ridicat mult praf şi nu-i mai vede bine pe Ceilalţi protagonişti ai Experimentului: cei veniţi să se joace sau să caşte gura,la fel de importanţi pentru că ei sînt ţinta şi abordarea lor trebuie să se facă cu mai mare grijă decît pe la alţii din branşă.
"Copiii" Christei sînt amestecaţi,făcuţi fiecare... din alt aluat:unii sînt profesionişti "serioşi",alţii, studenţi,prieteni,cunoştinţe. Talentul nu cere studii dar cere observaţie,muncă şi studiu. Mihai Mereuţă,Dumnezeu să-l odihnească!,îmi povestea că mulţi ani a mai tras cortina pînă ce Doamna Bulandra l-a băgat în seamă deşi-l creştea din coada ochiului şi-l ocrotea cu cîte-o vorbă rară de Paşti şi de Crăciun!
Numai sufletul Christei ştie cum se descurcă dar... e Experimentul ei cu noi!
Ştiu foarte bine ce au însemnat teatrele populare de prin anii '80 şi această cărare bătută i-ar putea spune multe dacă ar mai fi cine să deschidă gura.Nici nu mă gîndesc să compar acel nenorocit experiment cu munca doamnei Bilciu dar pericole există: am o ureche foarte sensibilă la rostitul limbii române şi nu la spusul ei. Deocamdată TAC dar voi reveni cu siguranţă la acest subiect pentru că am crescut în zona din care,numai dacă o iei la stînga,la dreapta sau în sus pe harta Tării,începi să auzi alteraţii,regionalisme sau barbarisme. Acolo,în Prahova,la Nenea Iancu,NU! Sorbeam fiecare cuvînt al rudelor venite de la Bucureşti eu,ţărănuşul valah care vorbeam "cărtăreşte" cu "dă" şi "pă" iar acum nu pot să-mi mai ascult fratele stabilit de 40 de ani în Capitală! Că doar atît ne-a mai rămas şi numai pentru atît mai sîntem numiţi români!
Împreună cu Ionuţ Aluicoco pe care l-am cunoscut la un pahar de vin roşu la focul de lemn adevărat din mijlocul Curţii Miracolelor am văzut cîteva reprezentatii.Cea mai bună ca realizare este "Ruletistul" dar şi "Arhitectul" ar fi putut fi dacă fetiţa ce-şi dă sufletul acolo ar avea cu cine s-o facă.Diferenţa de dăruire dintre ea şi colegii ei de Scîndură este prea mare. Actriţa (n-am avut o distribuţie la îndemînă şi nu-i ştiu numele) a intrat cu privirile peste tot,în fiece ins,în fiece iris,în fiece minte.Tinerii veniţi au sorbit-o şi au susţinut-o.
Cel mai bun text este,de departe,"Mendebilul". Scenografia doamnei Saltelechi foloseşte din plin posibilităşile "naturale" ale zidurilor goale,Regizorul a imaginat totul ca pe o discuţie-povestire şoptită amar între prieteni de gaşcă,regretul după copilărie oricum a fost ea şi oriunde chiar răzbate dincolo de imaginea laptopului-vorbitor,copilul chiar a învăţat să ţopăie şotronul dar NU SE AUZEAU VORBELE.Un mic efort la dicţie şi la materialele separatoare ar fi promovat cu mai mult succes ideea Christei:totul odată că oricum Lumea te copleşeşte cu manifestările ei plenare şi de nerepetat. Iată ce trebuia repetat...Experimentul însă, a reuşit!
Doamna Bilciu e supărată pe mine. Am greşit că m-am apucat să descriu repetiţia de lunea trecută. ÎI CER SCUZE! Eu am fost convins că anunţul de repetiţie e doar o păcăleală şi că acela era chiar spectacolul. M-a păcălit! Te pui cu Demiurgul?
Totodată aş vrea să înţelegem cu toţii că o cronică nu este o exclamaţie "a la Piersic":"E GE-NI-AL! E EX-TRA-OR-DI-NAR!"
Aşa cum am mai spus-o Teatrul de Foc este el însuşi un Experiment.
Piese de teatru între ruine s-au mai montat pentru antiteza Trecut-Actual dar aici Ruina e Lumea Noastră,este Sufletul Nostru azi!
Teatru interactiv s-a mai făcut dar Christa Bilciu ţi-l bagă în suflet şi... NU JOACĂ (ceea ce a şi devenit degradant în întelesul peiorativ al expresiei), ea SE JOACA...SERIOS!
Nu prin neperceperea unei taxe de intrare atrage ea tinerii ci prin firescul "HAI,VINO!" si liberul "FĂ CE VREI!" La o sponsorizare discretă pentru minime aranjamente va trebui să se gîndească, dar...
Experimentul e reuşit! Nu trebuie însă, să şi reuşească pentru că atunci s-ar transforma în Şcoală. Puah! "Asta sună ca dracu'!" El are şansa de a încerca şi a face oamenii să guste odată din mai multe Lumi şi Esenţe! Nu ştiu de ce văd un abur de James Clavel peste o noapte cretană? Nici pe departe:Anda Saltelechi ,m-a legat la ochi şi mi-a mîngîiat uşor părul. Apoi m-a luat de mînă şi m-a coborît din Curtea Miracolelor în Infernul Actual. Noapte bună, Copii!

luni, 22 aprilie 2013

NOSTALGIA 53 - actorii dupa premiera


Simon Sandra
A fost o seara cum n-am mai avut. O experienta noua,inedita,total diferita fata de cele in care am avut vizionare cu public la "Nostalgia 53". Inceputul spectacolului (cantecul de leagan,lumanarile,intrarea publicului in casa) m-au incarcat emotional cat pentru toata seara. Mi-a placut sa vad expresiile de pe fetele oamenilor atunci cand au pasit in casa si aveam impresia ca nu vom incapea cu totii acolo. A fost atat de multa lume...wooow,nu ma asteptam. "Ruletistul" s-a jucat de 5 ori,cu subsolul plin (nu stiu cati au fost,in jur de 20 sau 25 de spectatori la o singura reprezentatie).
Dubla 1...: nu stiu ce nu a functionat dar a fost destul de jos,publicul a fost cuminte,si fara reactii.Poate erau speriati de traseul pe care l-au facut legati la ochi.
Dubla 2...:ne mai dezghetam putin si scoatem din randul spectatorilor niste pariuri,cateva reactii si priviri de satisfactie.
Dubla 3...:parca discutam altfel.Suntem incalziti cu totii si publicul incepe sa joace efectiv in spectacol.Daca mai face Coco o miscare,pleaca acasa cu inca o blana scumpa :)
Dubla 4...:nu simtim deloc oboseala ci doar placerea de a juca si de a-i face pe spectatori sa fie cu noi.Nebunie,pariuri,reactii,am cantat,am dansat si oamenii au inceput sa parieze nu doar pe Ruletist ci si pe Coco (cred ca ma imbogateam daca acceptam sa-mi duc si eu pistolul la tampla).
Dubla 5...:ei acum,cred ca daca le dadeam si text spectatorilor,ne luau painea de la gura noua,actorilor si veneau si data viitoare sa intre in spectacol.A fost punctul culminant al "Ruletistului"...si apoi s-a terminat.Era tarziu.
Daca mai jucam ma intreb cum ar fi fost. Doar cand am aflat ca nu mai este public am inceput sa simtim oboseala.Mi-a placut si atmosfera de afara cu focul din mijlocul curtii iar inauntru se spuneau povesti.Se preconiza o petrecere dupa spectacol dar nu a mai fost cine... Am plecat la casele noastre cu toate emotiile,experienta, oboseala si rasplata.....somnul.

NOSTALGIA 53 - PREMIERA (publicul)


Redau mai jos impresiile publicului din timpul premierei noastre din 22 aprilie 2013:

Mi-a făcut o mare plăcere să-mi petrec timpul aici. Am simţit cum intru în realitatea voastră şi am ajuns să simt ceea ce îmi transmiteaţi. Asta e arta, nu? Să mă determini să trăiesc si să-mi modelezi sentimentele în spiritul a ceea ce ai încercat să creezi. Mi-a plăcut foarte mult la Regina Roșie (la scoică) și chiar am înțeles pasiunea sa. Felicitări și celorlalți, o meritați!
*
O experiență nouă. Îmi place foarte mult interacțiunea sau mai bine spus implicarea majoră a publicului. Toate piesele/jocurile sunt interesante, dar mi-a plăcut în special „Arhitectul” și „Ruletistul”.
FELICITĂRI ŞI LA MULTE ALTE EVENIMENTE!
*
Egor – Minunat, fantastic. Felicitări!
Arhitectul – Prea mult zgomot, nu prea am înțeles nimic. Nici scoica nu am găsit-o.
*
Love is in the air. Super Arhitect! Mireee
[+ multe alte inimioare, fluturasi, trifoi cu 4 foi]
*
„Dansul iubitului înșelat” – o punere în scenă care te transpune perfect în atmosfera prezentată.
Tineri pasionați care ar trebui încurajați să meargă mai departe.
Un exemplu de „așa da!”.
O porţie de energie bună!
*
Spectacol interesant și bizar....
Prof. Victor Nicolăiasa
*
PROVOCATOR
De ce ne-aţi lăsat legate la ochi singure afară???
REM este moartea, moartea este iubire...
*
Mă așteptam la o seară normală într-o casă părăsită... dar a fost o seară de zâmbete și veselie, talent și bucurie, și frumusețe, și vise...
Ați adus o idee genială care în orașul ăsta trist a adus o ploaie de culoare.
Vă doresc tot binele și tot succesul din lume, să mai organizați astfel de evenimente.
Sunteți geniali de teatrali.
Sonia
*
A fost fascinant.
M-a cuprins, mi-a dat o stare de nedescris.
*
A fost fascinant.
M-a cuprins, mi-a dat o stare de nedescris.
Am simțit fiecare emoție, am pătruns într-o altă lume, am devenit un personaj.
Am urmărit totul pas cu pas ca să găsesc secretul.
*
Jur că n-am luat niciodată acid. Alte droguri le-am oprit în general după prima doză și n-am încercat halucinogene sau psihotrope. De când am intrat și pănă am ieșit în seara asta, cred că am simțit toate efectele of all the above. M-am simțit brusc schizofrenică, am vorbit singură, am avut vedenii și tot soiul de alte simptome către un diagnostic cu dungă roșie în buletin. Mi-a plăcut la nebunie! Bravo!

E mișto. E ca Alice în Țara Minunilor.
Te pierzi, dar ăsta e și farmecul.
*
Super bună ideea. Bună echipa, echipamentul, costumele, machiajul.
Totul a fost memorabil.
Felicitări!
*
Cea mai spooky păianjeniță. :P
*
Întotdeauna am privit teatrul ca fiind foarte serios. Voi mi-ați arătat o altă lume în seara asta și nu cred că există un alt mod mai bun de a-mi fi petrecut TIMPUL care trecut pe langă mine încet, cel puțin asta mi-a inspirat deoarece îl vedeam lângă mine mereu.
*
Ester ne-a învățat să privim în abstract. S-a descurcat de minune ca doctoriță.
Ruletistul a fost foarte amuzant și neașteptat.
Garoafa m-a surprins într-un mod plăcut când mi-a ghicit. Spusele sunt reale.
Este un mod foarte bun de a interacționa cu cei din jur.
Oana
*
A fost nemaipomenit! Mulțumim pentru o seară superbă!
Robert, Alexandru și Alex!
*
Interesant, complex, dar destul de greu de urmărit întrucât „se bruiază” poveştile prin migrarea personajelor şi prin strigătele lor.
Felicitări! Baftă şi inspiraţie!
*
Foarte inspirată alegere, precum jocul actoricesc și implicare publicului.
Ceva nou e binevenit! Oricând!
Moldoveanca din „Arhitectul” rocks! 
Aura
*
GENIAL!
Cel mai bun spectacol de teatru la care am participat.
*
Haos 
O experiență interesantă. Nu e genul de „teatru” clasic. Mi-ar fi plăcut să văd şi „Ruletistul”. Sună interesant.
*
Tot spectacolul mi s-a părut foarte interesant. Cel mai mult mi-a plăcut că este interactiv.
Foarte tare.
Mai vreau!
Plăcut impresionată.
O experiență unică.
*
Interpretare extraordinară. Acțiune captivantă și scenariu drăguț.
Mulțumiri!
*
Este minunat! Multă muncă, dar și realizări.
Sunteți minunați!
Impresionant! Mi-a plăcut mult.
Succese in continuare!
*
Toată ideea este inspirată. Faptul că te plimbi prin casă și te implici (dacă vrei) face ca fiecare interpretare să fie diferită. Mi-am schimbat părerea despre teatrul modern, pot zice. 
PS: Încă mai caut scoica...
*
Am intrat într-o casă în care ficare își urmează visul pe care îl transformă în realitate printr-o poveste. Este o casă cu o familie unită pentru că nu pot trăi unul fără celălalt, fiecare având o continuitate a poveștii familiei.
Când am ieșit din casă și am revenit la realitate am realizat că în acea casă toți membrii familiei erau niște visători care trăiau fiecare în lumea lui. La poartă parcă ceva m-a făcut să mă întorc și să-mi doresc să rămân definitiv. Simțeam că aici este casa mea. Sanatoriu de nebuni. Aici vin doar oamenii irecuperabili, iar eu sunt unul dintre ei.
*
Un joc foarte frumos jucat de către Ester, Regina Galbenă. O actriță foarte inspirată și talentată.
Mult succes!
*
Ester – SUPERBĂ!
Coco – SIMPATICĂ FOC!
Povestitorul – TALENTATĂ!
Ruletistul – IMPRESIONANT!
Alexandra
*
Tuturor, aţi fost minunaţi, frumoşi şi aştept să revin de fiecare dată cu acelaşi drag şi fluturi în stomac. 
*
Intro funerar, muzică profundă, furnicături de piele generate de emoțiile celor din jur. Plăcere cu frică, zâmbete... sadice, copilărie colorat de sumbră, politicoși de agresivi...
Felicitări,
Yvone
*
Totul e de un nonconformism super...
Se întâmplă ceva, ceva extra și la noi..
Sunteți extraordinari 
TOȚI
IDEEA – BRAVO!
Să vadă toți românii și nu numai.
Mulțumesc că m-ați făcut să intru în joc. (Deși am 57 de ani)

duminică, 21 aprilie 2013

NOSTALGIA 53 - PREMIERA (22 aprilie 2013)


Micul pseudo-scandal din jurul NOSTALGIEI 53

Un domn despre care am mai pomenit, scandalizat în continuare de NOSTALGIA 53, recidivează pe Facebook:

Domnule Valentin Georgescu,
Nu trebuie să vă supăraţi atît de tare pe mine dacă tot spuneti că nu aţi citit comentariul meu la “Nostalgia”.Trebuie să mă supăr eu că nu am cu cine vorbi!La cîteva ore după mine dumneavoastră aţi postat o prezentare a spectacolului în care reluaţi,poate, total independent,aproape toate părerile mele puse însă,într-o altă lumină:total favorabilă si laudativă.Ceea ce mi-a dat certitudinea că mi-aţi citit,totuşi articolul sau cineva v-a informat asupra lui a fost faptul că pînă şi incidentul comis de actorii care mîncau în mod nesimţit cîrnaţi direct pe superbele birouri de secol XIX aţi avut grijă să-l prezentaţi ca o faptă nevinovată,ba chiar ca un act artistic.Dacă aşa e “artea” o să vin la următoarea cu mititei şi mămăligă! Dar,poate,m-am înşelat şi meritaţi scuzele mele! Dar să fie,oare,acesta,domnule teatrolog,un spectacol bun şi recomandabil? Părerea mea a fost şi este:nici pe departe!În cîteva cuvinte voi relua argumentele mele pe care o silă mendebilă v-a împiedicat să mi le citiţi:
– locaţia aleasă de scenograf este una de invidiat pentru mulţi regizori dar ea nu a fost folosită la valoarea ei,ba,chiar aproape de tot ignorată ca multele altele la noi (cînd iţi dă Dumnezeu…poţi să dormi liniştit mai ales dacă ai mîncat şi cîrnaţi!);
– ideea regizorală pe care s-a construit întreg spectacolul adică aceea de a lua strada-viaţa hîdă şi jegoasă şi a o trînti în sufletul chinuit al spectatorului care,oricum ar fi,tot pe acolo calcă este valoroasă.Dar să nu o îmbogăţeşti în nici un fel cu nici măcar un gest uman este o prelungire a animalicului,satanismului şi abjectului prezent in toată “media” românească şi care ne otrăvesc iremediabil ultimele noastre zile de ultimi oameni.Pot accepta oricînd o refulare de urît şi pestilenţial,pot înţelege manifestări de ură şi răutate naturală dar refuz prin toată structura mea de om să mă bălăcesc exhibant în lături şi să declar că aceasta este condiţia umană.Iată,domnule teatrolog,spre ce om-nou vă îndreptaţi!
– cel mai mult m-a indispus însă, modul total nesimţit în care s-au citit textele pentru că altceva decît o citire “mendebilă” nu a fost! Nu înţeleg de ce trebuie trebuie să îmi pierd două ore cu non-oameni,care îşi proclamă ca artă lipsa de pregătire,lenea şi obrăznicia!Nu aş fi ripostat în nici un fel şi aş fi trecut peste acest incident ca peste multe altele din cotidian dacă nu m-ar fi izbit în mod dramatic prezentarea lipsei de har,gaura mare lăsată de sufletul,viaţa şi arta ce ar fi putut să fie ŞI NU E…
În ceea ce vă priveşte,domnule Georgescu,nu v-am jignit în nici un fel.A fost doar o constatare de urgenţă a similitudinilor frapante între observaţiile noastre. Declaraţia dumneavoastră că nu mi-aţi citit articolul şi nici nu vreţi să o faceţi vă trădează o ascundere vinovată şi o teamă de adevăr.Dar, să trecem!Este la modă astăzi şi o nebunie a cuprins România în ceea ce se cheamă vorbitul ca zgomot,trăncăneala de-a surda şi colecţionarea de interlocutori onomatopeici cum sînt blogării.
Mi-am spus părerea sincer despre “experimentul” Teatrului de Foc şi cred că ajunge.Faceţi parte din branşă dar intuiesc undeva că nu veţi susţine în viitor această nouă modă de un snobism bolnav care nu va ajunge nici măcar la “faima” Miţei Biciclista şi Malagamba din mahalaua mult mai civilizată a Bucureştilor de altădată decît Centrul lor de azi.Cît despre micile dumneavoastră răutăţi la adresa mea, vi le iert! Păi, ce-aş putea face? Scriu şi cu diacritice după cum vedeţi,m-au învăţat bieţii părinţi să scriu şi cu “î” din “a” dinainte de “decretul” mănăstiresc al doamnei Buşulenga:”Numai proştii nu ştiu să scrie cu “î” din “a”.Iată,domnule Georgescu,că Onorata Academie nu a fost în stare să impună o regulă şi nici să-şi ceară dreptul său de legiferare şi a lăsat Limba Română in totală nedumerire.Ca urmare,scrie fiecare cum îl taie capul:”România Literară” se editează pînă la jumătate cu “î” din “i” şi de-acolo,cu “î” din “a”.Personal,am altă părere dar acest gen de discuţii îl fac cu oameni aşezaţi,la care nu le sare ţandăra şi cred că numai ei sînt stăpînii adevărului.V-am citit comentariul referitor la “experiment” şi nu am găsit explicaţii pertinente la exclamaţiile dumneavoastră de admiraţie.Dar,lăsaţi,e vina numai a mea! Mă voi mulţumi cu extazul “spectatorilor”:”CE COOOOOOOOL !!!”
Cu sinceră prietenie şi plăcerea de a-mi oferi acest prilej,
Marian Bogdan Teşileanu
Post scriptum:Îmi cer scuze pentru deranjul provocat de ideile mele.Eu mi-am încheiat experimentul cu “Teatrul de Foc” şi nu voi mai scrie niciodată despre el.Despre alţii, DA!
Share
Valentin Georgescu likes this.

Valentin Georgescu Asa imi place! Uitati, acum scriu eu fara diacritice. Aveti totala drepate in parerea dumneavoastra si v-as impartasi-o cu drag daca nu as fi relativ recent iesit de pe bancile facultatii si nu as fi lucrat mult prea mult cu studentii pe vremea cand mu...See More
April 20 at 10:52pm

Marian Bogdan Tesileanu În mod sigur!Devoraţi-mă cu opiniile dumneavoastră!Poate vin şi eu dar mă ţin de cuvînt şi nu mai scriu.Mai tare decît dumneavoastră s-au ofensat cei de la YORICK pe care i-am banuit că v-ar fi sunat.Vă mulţumesc şi vă salut!MENDEBILUL.
April 20 at 11:03pm

Valentin Georgescu Nu m-au sunat cei de la Yorick, ca-mi sunt datori o carte si cred ca le e frica.  Sper sa ne vedem acolo. Daca tineti minte, sunt cel pe care l-ati intrebat la intrarea pe poarta daca acolo era evenimentul
April 21 at 1:54am

vineri, 19 aprilie 2013

NOSTALGIA - cronică de Valentin Georgescu



Posted by Valentin Georgescu on 19/04/2013

Am pornit la drum entuziasmat de ce urma să văd. Știam că trebuie să ajungem pe Bulevardul Carol I, numărul 53. Nefiind pe aceste meleaguri de prea mult timp, am căutat emoționați locul, numărând din casă-n casă, verificând cu aplicația de GPS, încercând să nu las nimic la voia întâmplării. Nu vroiam să întârziem. Ajunsesem între numărul 51 și 55. Era bine… credeam.

O casă ciudată, o poartă metalică greoaie, însă care părea că se va dărâma dacă o vom atinge. Am poposit puțin în fața porții până când un grup de fete au intrat mai cu curaj, după ce ne-au întrebat: „Aici e Carol 53?” Le-am urmat în curte. Casa care se ridica din curtea întunecată părea scoasă dintr-un film de groază. Era frumoasă. Interesantă încă de la prima vedere. Știam că e locul corect! Avusesem în vara anului trecut o conversație foarte detaliată cu Crista Bilciu la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și, din câte vorbiserăm atunci, nu era urmă de îndoială că alesese locația aceasta extrem de ofertantă pentru a pune în mâinile și mințile publicului prisma lui Cărtărescu.

Despre locație îmi e greu să vorbesc. Înainte să plec la spectacol, căutând pe diferite hărți locația, am dat de pagina web dedicată ei: http://casacarol53.wordpress.com/. Nu avusesem prea mult timp să citesc toate detaliile de acolo, dar răsfoisem destul ca să mă entuziasmeze astfel încât să vreau cu tot dinadinsul să-l văd.

Casa seculară în contrast cu tineretul din curte care aștepta să intre, cu agitația celor din organizare care intrau și ieșeau necontenit pe ușa mare și scârțâindă ce făcea accesul la parter, îmbinată într-un mod inexplicabil cu mirosul de gătit care ieșea abundent pe geamul bucătăriei în care alți tineri preparau cina, nu făceau decât să îmi sporească curiozitatea. Aș fi putut jura că tot acest tablou a fost fin regizat. În timp ce așteptam să intrăm, un domn a venit lângă noi și a început, ca prins de euforia inspirației, să ne spună cât de potrivită ar fi această locație pentru un fim de groază. Eu nu am fost și nu sunt de acord cu genul de film menționat de dânsul, dar am căzut de acord că locația este una cu adevărat spectaculară. A adus el vorba de cât de prielnică ar fi fost o renovare, dar am șters din minte imaginea aceea, pentru că eram și încă sunt fermecat de potențialul acelui loc, așa cum l-am văzut. Dragoste la prima vedere!

Fata de la intrare ne-a înmânat niște coli de hârtie pe care erau imprimate două schițe, am presupus, ale casei. Sub prima scria Parter, sub alta Subsol.

Niciodată nu am fost adeptul segregării spațiale dintre actor și spectator. Am pledat întotdeauna pentru un teatru în care spectatorul să fie integrat, să nu se joace pentru el sau, și mai rău, făcând abstracție de el. Mi-a plăcut ideea ca un spectacol să se joace cu spectatorul și mi-au rămas dragi toate experiențele de acel gen, de la spectacolele-marcă ale lui Gavriil Pinte până la muta uimire cu care am rămas la prima vizionare a lui FAUST al domnului Purcărete. E greu pentru un actor să joace cu spectatorul, știu. Dar asta face spectacolul cu atât mai de calitate, atât din punct de vedere al formatului în care este prezentat, cât și din punct de vedere al jocului și tehnicii actoricești.

Dar ce am văzut la Carol 53 în acea seară de 15 Aprilie nu a fost un spectacol jucat cu publicul. „Nostalgia” lui Crista Bilciu e un spectacol jucat și de către public. Și nu doar un fragmențel aruncat ici-colo.

Am fost primul dintre spectatori care a intrat. Am pășit pe ușa mare a clădirii la parter, înaintând într-un hol semi-prăbușit, dar cu o personalitate izbitoare, pe o parte și pe alta având uși mari de lemn (nu mă pricep la lemn și nici la a face descrieri balzaciene, așa că dacă vă așteptați la așa ceva, vă recomand să mergeți să vedeți cu proprii ochi), iar de undeva se auzi: „Salut! Ce faci?” Am ridicat ochii înspre sursa salutului și am descoperit că deasupra unei uși, în spatele unui perete prăbușit, stătea o fetișcană care aducea a Pippi Longstocking. Adăugă: „Nu vii să te joci cu mine? Dar vino numai tu! Intră pe ușa asta și urcă la mine!”. M-am supus și am urcat…

***
Am stat să mă gândesc destul de mult (vreo două zile) dacă să vă spun ce s-a întâmplat. Am scris vreo trei cronici la tot ce am văzut acolo și le-am șters pe toate, pentru că am decis să fiu un egoist și să nu îmi împart experiența. Am ajuns la concluzia că ce am văzut nu e bine să fie redat în simplu text celor care nu au avut încă parte de această experiență.

Nu vreau să dezvălui în acest mod detașat, distant, ne-empatic ce este Nostalgia din Carol 53. Nu i-ar face dreptate. Așa că vă spun ce simt după ce am văzut spectacolul care, subliniez, a fost abia o repetiție deschisă.

Reprezetația m-a făcut să mă simt mai deschis și implicat în procesul artistic, implicat în arta actorului. A lua omul care te privește nu doar în calcul, ci în joc, mi se pare extraordinar. Se poate să fie datorită faptului că actorii din cadrul proiectului nu erau, de fapt, actori. Se vedea lipsa de pregătire profesională în domeniu pe ei, dar nu într-un sens care să strice câtuși de puțin spectacolul. Erau OAMENI. Nu am crezut că poate fi atât de important acest lucru. Oricât de bine ar juca, oricât de deschis ar fi, un actor profesionist impune, prin formarea sa, o distanță. Prin dicțiune, prin postură, prin atitudine.

Fiind teatrolog și jucând la rândul meu teatru, sunt familiarizat cu formarea profesională la un actor. Școala de teatru presupune o rigiditate și o consecvență serioase pentru a forma un actor cât mai versatil, dar, în acest proces de formare actorul își pierde un element pe care îl consider cheie, mai ales în a reda pe o scenă Cărtărescu – simplitatea.

Uităm, când privim un spectacol de teatru, că omul de rând (crucial în Nostalgia) nu vorbește corect, bâiguie, se bâlbâie, e rârârit, e sâsâit, e sâcâit…

Omul de rând nu își desfășoară activitatea în scenografii galante, echilibrate, bine-clădite. Omul de rând e crucial nu pentru a înțelege „Nostalgia”, ci pentru a o simți.

Viața nu e ordonată. În jurul nostru oamenii nu stau cuminți și privesc, nu sunt galanți, nu stau la rând. Crista, în ce eu văd ca fiind o extraordinară clădire de spectacol, ne-a amintit cu toată ființa locației și a actorilor ce este și cum este viața.

Am zis că nu „dau din casă”, dar am impresia că ce am scris mai sus poate părea a fi o filozofare de nimic pentru ochiul care nu a văzut spectacolul. Subliniez enorm faptul că dacă vreți să înțelegeți ceva din această reprezentație (și, ca lege a artelor spectaculare, orice experiență teatrală) degeaba citiți doar o cronică.

Pot spune doar frânturi. Nu veți fi așezați de către un usher la un loc confortabil pe care vi-l veți păstra timp de două ceasuri. Nu veți putea să nu aveți păreri și să nu faceți alegeri. Va trebui să înfruntați anumite lucruri singuri. Va trebui să faceți ce vi se spune, va trebui să vă împotriviți, va trebui să comunicați. Nu mergeți la teatru, mergeți la viață!

Cu o înțelepciune de invidiat, Crista Bilciu a creat la Carol 53 o bucată de viață, o frântură de simțire și un kilogram de rațiune.

Abia aștept premiera!

Valentin Georgescu

Comentarii de dupa articol, tot de pe blogul lui Valentin Georgescu, adica de aici:
Lex April 19, 2013 at 12:17 pm
A fost o experienta minunata, intradevar!! Asa ar trebui sa arate un spectacol de teatru, dupa umila mea parere!

Mafdet April 20, 2013 at 12:10 am
Of, Valentin. Tu ma omori. Imi dai drumul aici sa iti citesc postarile si ma instigi prin ce scrii sa VREAU sa vad si sa fiu acolo… dar imi povestesti asa de frumos despre lucruri la care nu am acces. Pentru ca ele sunt acolo… si eu aici!  Imi e dor de tine la Sibiu!

Imi face totusi o deosebita placere sa iti citesc gandurile

Marian Bogdan Tesileanu April 20, 2013 at 12:27 am
Ma simt onorat,domnule Valentin Georgescu,pentru preluarea ideilor mele chiar daca le-ati “cosmetizat” in favoarea Onorabilei Case a Teatrului de Foc.Din moment ce v-ati declarat “teatrolog” va trebui sa va respectam oftaturile pline de admiratie la orice incercare de biiguire a limbii romane? Nu! Parca ii si vad pe cei care au reusit cu chiu cu vai sa scrie citeva articole autoproclamindu-se “analisti” si acceptind titlul de “maestri” de la novici.Comentariile mele au fost asteptate si sterse imediat de pe blog iar dumneavoastra le-ati modificat. Eu spun ce cred si imi doream un duel al ideilor,nu o calchiere a ceea ce am spus.Eu nu sint teatrolog si nu voi mai deranja nobila Companie cu parerile mele…de rau ca in Romania oamenii nu mai vor sa se auda decit pe ei insisi si cel mult cite un mic cor fara creier dar admirativ.AM INNEBUNIT!!!

Valentin April 20, 2013 at 11:17 am
Domnule Marian Bogdan Tesileanu, nu înțeleg ce v-a dat impresia că v-aș fi preluat ideile pentru a scrie ce este în mod evident o părere subiectivă la un spectacol deschis, cu atât mai mult cu cât nici nu știu cine sunteți. Înafara cazului în care sunteți domnul cu care am discutat înainte de intrarea la spectacol și pe care doar l-am citat pentru a sublinia că locația, din punctul meu de vedere era perfectă așa cum era atunci. Nu m-am declarat teatrolog, mă recomandă studiile și experiența. Nu v-am sters și nici modificat nici un comentariu. Dormeam la ora aceea. Site-ul este unul nou, pe o platformă mai mult sau mai puțin stabilă.
Cât despre respect la părere? Da! Îl cer de la oricine și oriunde. Ne duelăm cu drag în idei, dacă asta doriți. Și mie mi-ar place să știu ce v-a dezamăgit așa de tare.
Repet, nu am obiceiul să șterg sau să modific părerile altora. Îmi cer scuze dacă asta s-a petrecut. În platforma de management a commenturilor mie nu imi apare nimic suspect. Pentru orice eventualitate, însă, puteți folosi formularul de contact pentru a discuta în continuare.
Și limba română se bâiguie cu dicaritice!

NOSTALGIA 53: Am terminat de filmat "Mendebilul"

Pentru a vedea un fragment din film, faceti click pe fotografie!


Un domn căruia nu i-a plăcut deloc repetiția la NOSTALGIA


Un anume domn Tesileanu, după ce a fost la cea de-a treia repetiție deschisă a NOSTALGIEI, se manifestă furibund pe Facebook:

PISICUTA EXPERIMENTALA - O cronica la Repetitiile cu "NOSTALGIA" la TEATRUL DE FOC.
de Marian Bogdan Tesileanu

O relatie ciudata s-a instalat de citva timp intre mine si pisicuta:ma petrece cu o privire trista cind plec lasind-o singura in casa si ma primeste plina de mila - rar,de bucurie! - cind ma intorc de parca ar sti pe unde am fost si ce mi-a mai patit sufletul pe acolo.
Ce-o zice ea de NOSTALGIA? Las' ca-i povestesc eu cind ma intorc!Ca pina la urma e doar o REPETITIE la un EXPERIMENT!
Tot drumul mi-am inchipuit ca TEATRUL DE FOC arde undeva in inima si pe buzele crapate de arsita ideilor unor tineri plini de viata si inamorati de SCINDURA.Cladirea de sfirsit de secol XIX vandalizata si parasita,ofensata si violata in eleganta si sarmul discret al stucaturilor si lemnariei nobile rupte,sparte, si minjite de existenta unor urmasi nedemni ce nu mai cunosc linistea,armonia si echilibrul mi s-a parut locul ideal pentru un spectacol-experiment intre Actual si Trecut.
Am oftat insa, vazind superbele decoratiuni sfarimate,peretii care scoteau de sub mizerie placutele,altadata,zugraveli"in calcio",grinzile sculptate in "neoromanesc"frinte odios si timplaria (ah!timplaria,care dintotdeauna mi-a dat senzatia ALTEI LUMI atunci cind deschideam o usa ori o fereastra veche) scuipata,zgiriata,si plina de jeg.Cu cita sfiala atingeam odinioara clantele,sildurile,foraiberele si cremoanele lustruite si iscusit turnate in forme antice si baroce de alama pe acolo,prin casele nationalizate si transformate in birouri administrative dar PASTRATE!
Cel mai mult m-a intristat insa ramasita de mobilier din stejar sanatos(taiat probabil pe la 1850!):scaune si canapele schilodite si murdarite parca, inadins (ce,daca stateau pe ele altadata crinoline?),birouri pe care acum actorii mincau cirnati ca salahorii (ce, daca purtau odata volume in-folio si pergamente rare?).
Mirosul nesimtit (adica foarte bine simtit!) de mincare,molozul,caramizile aruncate la intimplare,praful si jegul m-au adus deodata la realitatea din care imi propusesem sa evadez macar pentru doua ore,de la 21,00 la 23,00.
In zadar am incercat sa recunosc intr-un picior de masa rupt piciorul obezei lui Urmuz si in racnetul de debil mintal un ritm "DA-DA"de TZARA!Asezat in fund pe scindura de lemn nu vedeam decit REALITATEA mizeriei noastre "de afara"....Si din launtru...Ce?Nu calc zilnic in toate mizeriile mergind pe strada?Ce?Nu mi se rupe sufletul dupa fiecare cladire veche mutilata? Ce?Nu ma doare inima pentru graiul pe care mi l-a dat MAMA cind m-a trimis in LUME si pe care nu-l mai aud nicaieri? Oh,Doamne!UNDE E LUMEA?
Am privit in jurul meu si nu am vazut interesul asteptat pentru ACT si ACTOR.Nici nu aveam ce pentru ca eram incapabil sa recunosc actorii dintre copiii veniti sa spuna:"Ce coooooool!"Nici o adiere de aripi,nici o atingere de spirit nu le trada prezenta!Ce, mai!Totul era ca pe strada.Prin anii '80 vazusem "TARTUFFE"si "CABALA BIGOTILOR" la Gradina Icoanei pe o scena modificata,adusa in mijlocul publicului si,pentru prima data,actorii te incurajau sa joci cu ei:era teatrul interactiv,ti se uitau in ochi,vorbeau cu tine,le raspundeai,le intindeai capcane,ii atingeai si totdeauna actorii salvau spiritul piesei din eventualul vulg cu o maiestrie inecata in aplauze nebune.D-l Besoiu isi asigura mereu un grup de studenti saraci,cersetori si blatisti,fara loc care stateau pe jos si pe trepte dar care punctau cu rapiditate fiecare sens al CUVINTULUI ROSTIT care ametea si vrajea sala.
Recunosc ca mi-am inchipuit si m-am asteptat la ceva asemanator.Dar "EXPERIMENTUL" m-a dat gata!Nici n-au apucat sa rosteasca primele replici ca un racnet dement mi-a inghetat singele in vine:"IOLANDAAA! MENDEBILULEEE!"Urletul,care venea de undeva de jos,parca dintr-o hruba,era atit de violent,anihila atit de obraznic textul citit de actori,oricum in dorul lelii (era doar REPETITIE, ce vreti?)incit am crezut ca acolo s-a adunat o gasca de batausi de cartier,din aceia cu glugi pe ochi,care cauta scandal.Am vrut sa plec dar sentimentul avut de cind am pus mina pe poarta ruginita a curtii ca totul e dinadins lucrat m-a oprit.Si m-au chinuit pina la capat!Textul citit precum copiii de-antiia,fara punct si fara virgula,fara,macar,chinul sfint al rostirii lui,fara scinteia aia complice ce aparea odata intre privirea Actorului si cea a spectatorului,nu mi-a spus nimic.CARTARESCU?N-a fost!Nu stiu unde era!Creierii mei au fost striviti de urletele animalice:"IOLANDAAA!MENDEBILULEEE!"
"JOCUL",adica transpunerea Ideii prin Cuvint si Mima,prin rascolirea si tirirea sufletului spectator in lumea aia pe care vor Regizorul si Autorul s-o gusti si s-o mirosi, nu a existat.Chiar imi doream sa vad un regizor si sa-i ascult indicatiile pline de miez,comparatiile cu alte trairi aievea,mima sugestiva pentru ce nu se poate spune sau nu se vrea...,sau n-are rost...
Am inteles ca REPETITIA era doar un pretext.Acesta este "spectacolul"si este pe placul tinerilor de azi,liberi in toate cele:sa nu invete,sa nu aiba obligatii,sa nu fie responsabili,sa nu li se impuna...dar sa poata striga din toti rarunchii:"IOLANDAAA! MENDEBILULEEE". Imi amintesc de"Revolutia Imbuibatilor"din 1968 cind tinerii parizieni plictisiti de traiul bun si fara orizont au ridicat baricade pe strazi fara sa puna in virful lor vreo idee.Intrebati de "Mosul De Gaulle"reintors de urgenta din Romania ce vor ei si-au afisat rizind cretin sloganul:"ESTE INTERZIS SA INTERZICI,MOSULE".Abia atunci populatia matura care ii sprijinise de pe la balcoane i-a bagat in case.Avea cine si era in '68!Cind m-am ridicat sa vad cine o striga pe IOLANDA si cui i se adreseaza cu MENDEBILULE nu am vazut decit un rinjet timp al unui umanoid de la inceputul veacurilor jucindu-se cu ecoul primelor silabe reusite.
EXPERIMENTUL anuntat se desfasoara deci, intr-o casa parasita,cu arhitectura sa de bun gust de odinioara demolata si desfiintata cu o rautate de troglodit migrator prin culturi avansate.Mizeria,jegul,nesimtirea si animalicul izbucnit din subsoluri sint aceleasi ca si cele de pe strada cotidiana si prin asta trebuie sa-i dam regizorului si scenografului o nota de trecere...prin viata pentru ca au reusit fara nici un efort sa redea REALITATEA.E si simplu,daca stam sa ne gindim:de ce s-o mai trecem prin Arta cind putem calca direct in ea?Poftiti,MENDEBILILOR de va vedeti!
"Decorul" crud si autentic amestecat cu zgomotele neomenesti anuleaza Textul,Ideea si Autorul care nu mai au nici o valoare.Ramine doar Regizorul ca un alt Demiurg.Si cite ar fi putut face intr-un asemenea spatiu!Ce trairi,ce vietuiri am fi putut experimenta intre peretii darimati,grinzile rupte,stucaturile vandalizate si subsolurile protoumane daca un minim efort scenografic ar fi tins catre ARTA si UMANITATE si nu catre Anularea lor!Simbolul in Arta si ca Arta ramine definitoriu si este inteles si creeaza noi Lumi daca-l desprinzi macar putin,macar intr-un picior de scaun rupt de REALITATEA COTIDIANA!Dar prezentarea acelui"picior"trebuie pregatita cu responsabilitatea mintilor ce-i vor propaga imaginea in Ginta si in Viitorul ei.EXPERIMENTUL ales:"Luati,ma,e ca pe strada!"fara metafora Artei si subintelesul ei cuibarit in subconstientul care transcende generatiile e inutil!Ba,chiar,dimpotriva!N-as putea sa inchei observatiile mele asupra scenografiei daca nu as aminti despre "scena" suspendata deasupra unui"hau"care nu era pus in valoare si asupra"debilului"care se plimba in subsolul fara iesiri si nu era vazut de nimeni!Cind totul s-a incheiat si m-am ridicat plin de curiozitate (iata,si o victorie a scenografului!)sa vad cine e"animalul"care urla si ce rol o fi avut am putut constata ca regizorul ii oferise totusi sansa unei scari de iesire din subteranul fara usi.Ceea ce m-a impresionat si m-a mihnit ca nu a fost pus de loc in valoare a fost insa,...SOTRONUL construit din caramizi cu care actorul "mendebil"nu a avut nici o legatura!Daca ceva putea sa vag-aminteasca de OM in Copilaria lui omeneasca,acela era SOTRONUL.O visez si astazi pe Ninita,Copilaria mea"sotronica"(nicidecum robotronica sau hip-hoptronica!) cu care am reusit sa-mi lepad pielea de "animalut"si sa devin un pic OM!Incantatiile magice pe care le emiteam in salturile noastre pe un singur picior intr-un echilibru perfect ne plimbau in Lumea Oamenilor Dedemult,asa cum i-a lasat Firea pe Pamint.Ascultati:"AN TAN TINO..."Nici pe doua picioare nu m-am putut ridica la auzul animalicelor:"IOLANDAAA! MENDEBILULEEE!"Toti neuronii mi s-au scurtcircuitat,umorile mi s-au innegrit si orice vibratie armonica structural-organica mi s-a defazat catre un inevitabil cancer celular.
Lasind la o parte potentialul enorm al cladirii si al curtii nepus in valoare aproape de loc de scenograf si regizor (in prezentare ei vorbesc de"catacombe"ademenind catre diabolic si subuman),as vrea sa remarc ca ACTUL actoricesc nu s-a produs.Sa mizezi in mod inselatoriu pe anuntul de REPETITIE si EXPERIMENT ca sa ascunzi o neaderare la Arta,un"je m'en fiche"-ism scuipat in obrazul audientei (oricare ar fi fost ea) prin totala nepregatire si lehamitea de a interpreta ("ca asa e azi pa la noi") este un afront impardonabil."Actorii"se chinuiau sa citeasca si isi afisau indolenta si greata pentru efort in mod natural pentru ca astazi valorile sint rasturnate si...atit!Sa nu te uiti in ochii acelor amariti de gura-casca dispusi totusi,sa te asculte si sa nu-i provoci la un duel de idei intr-un ACT ce se vrea si se anunta interactiv e o...!Dar,lasa,ca mai bine o sa racnesc cit ma tin plaminii:"MENDEBILILOOOOOOR!"
In cele din urma am inteles ca nu trebuie sa ma supar!De ce m-oi fi suparat?Am fost intr-o cladire in care mi-am imaginat ce am vrut,pe care mi-am imaginat-o in stralucirea ei de odinioara,mi-am amintit de tinerete si de bucuriile de atunci.De limba romana a MAMEI,astupindu-mi timpanele!De eleganta si armonie,inchizind ochii!De bun simt si omenie,prelingindu-ma pe linga pereti si tinindu-ma de nas!Ce-oi fi avut eu cu actorii?
Acasa ma astepta pisicuta care m-a privit din nou trist.Stia tot!Cind am intrat am calcat in ceva cald:vomase si,intorcindu-ma brusc,i-am dezonorat coada.Ce tragedie pe amindoi!Ea si-a infipt dintii in piciorul meu.Eu am racnit:"IOLANDAAAAAAAAA!"iar ea mi-a raspuns asezat:"MENDEBILULE!"

miercuri, 17 aprilie 2013

NOSTALGIA: A treia repetiţie deschisă

Distribuţia celei de-a treia repetiţii publice a fost:

RULETISTUL
Prezentatorul - Anda Saltelechi
Coco - Sandra Şimon
Ruletistul - Radu Trandafir
Strigătul Ruletistului - Cristian Rus
Asistenta - Raluca Găină
Barmanul - Fang Shuang
Puştiul - Andreea Dinu

ARHITECTUL
Emil Popescu - Mihai Marin
Elena Popescu - Iulia Isar
Saxofonistul - Florin Stoian


MENDEBILUL
Mirciosu - Mihai Zaharia
Băieţelul cu poliomielită - Andrei Atabay

R.E.M.
Nana copil - Mihaela Puiu
Păianjenul - Cristina Pleşa
Nana adult - Raluca Zlatanov
Egor - Cristina Pricop

Maestrul de ceremonii - Andrei Vornicu
Asistenta - Ana Maria Anghelea

Decor şi costume: Maria Tache
Makeup: Nana Platon
Muzică: Kevin Macleod

marți, 16 aprilie 2013

NOSTALGIA: Fedback din CutiaDeCarton

Al doilea feedback despre proiectul nostru pe un blog îl găsiţi aici. Redau textul mai jos, pentru că îmi place să păstrez totul ca într-un album, dar voi să citiţi mai bine de la sursă.


"Teatrul de Foc. Carol 53. Repetiţie deschisă 3. Nostalgia de Mircea Cărtărescu.
de Simona-Maria Pop

De vreo câteva luni de zile le vânez spectacolele. Pozele pe care le-am văzut pe contul lor de FB mi-au stârnit mai mult decât interesul. De câteva luni bune vânez şi locul ăsta: Carol 53. Am auzit că se petrec tare multe lucruri bizare acolo. Bizare  în sensul de experimentale. Aşa că ieri, când am văzut anunţul că se face o repetiţie deschisă publicului, şi, mai ales, că se face la oră mai târzie din noapte, am ştiu că exact acela era momentul să ne întâlnim.

Era cât pe ce să ratez casa. Adică nici prin gând nu-mi trecea: Carol 53 se ascundea în spatele unor porţi mari din fier ruginit şi ros de vânturi şi ploi şi este de fapt o clădire copleşită de trecerea timpului. Părea tare fantomatică, aşa, ascunsă în întuneric. Ca o mărturie a unor vremuri mai bune, demult apuse. Abia după ce-am intrat şi-am dat ochii cu lumea pestriţ-boemă care aştepta liniştită începerea spectacolului, am avut certitudinea c-am nimerit unde trebuie. Ne-am pus şi noi pe aşteptat alături de ceilalţi, trăgând cu ochiul la singurele ferestre luminate ale clădirii cufundate în întuneric.

Recunosc. Sunt iremediabil îndrăgostită de Eliade. Şi nu ştiu prin ce mecanism ciudat, de fiecare dată când aud cuvinte precum Calea Moşilor, Armenească, Popa Soare etc. mă gândesc la nuvelele lui şi mă cuprinde aşa, un fior de aducere aminte. Se trezeşte în mine nostalgia vacanţelor de vară când citeam pe nerăsuflate Eliade sub nucul din grădina bunicilor şi visam cu ochii deschişi la ziua în care mă voi plimba şi eu prin Bucureştiul lui şi voi trăi şi eu fenomenele bizare trăite de personajele sale.

Printr-o asociere deloc întâmplătoare (că doar eram la un pas de biserica armenească) aseară mă gândeam la „19 trandafiri”. Probabil de-aici mi se trage totul. Sau poate că nu. Nici nu am intrat bine în clădire, c-am fost invitaţi să ne lăsăm legaţi la ochi şi să fim ghidaţi la locul unde se va petrece spectacolul. Am acceptat convenţia jocului. Îmi repetam în gând că nu mi se poate întâmpla nimic rău. Nu e nimic pe bune. E doar un joc, în care trebuie să mă pierd. Şi totuşi, mintea mea nu se liniştea. Eram complet  terifiată de ideea că nu mai deţin controlul. O eşarfă mi-a astupat ochii, în timp ce o mână caldă m-a apucat hotărât şi m-a pus în mişcare. Auzeam doar o voce: „Aici e o treaptă!... Un prag... Atenţie... O mică denivelare...”.

"E ciudat cât de lung e drumul atunci când nu vezi nimic. La fel de ciudat e şi cum picioarele se însufleţesc şi te ajută să-ţi dai seama ce este în jurul tău. Erau ca nişte antene lungi cu care pipăiam spaţiul pentru a mă familiariza cu el. Un cântec bizantin a început. Şi-atunci m-a străbătut un fior. Îmi aduceam aminte, deşi nu ştiam cu exactitate ce îmi aduceam aminte. De-o naştere? De-o moarte?

Mi-a fost teamă. Şi-apoi am înţeles că trebuie să mă relaxez şi să mă abondonez în totalitatea vocilor şi-a sunetelor şi-a picioarelor şi-a mâinii calde, care mă ţinea strâns şi nu mă lăsa să cad. Totul a venit de la sine apoi. Sunetele s-au intensificat. Se apropiau şi se depărtau. Te luau în iureşul lor, te ridicau la cer şi-apoi te lăsau să cazi în gol. Te coborau sub pământ şi te abandonau acolo. Te vânau. Nu aveai nici o şansă să le scapi. Cântecul bizantin te sfâşia cu tristeţea lui compleşitoare. Stăteam nemişcată în locul în care mi s-a spus să aştept. Deşi eşarfa îmi acoperea încă ochii, îi ţineam strâns închişi. Era singura mea formă de apărare. Şi tocmai când mă gândeam: „Probabil asta ni se întâmplă când murim”, cineva mi-a tras brusc eşarfa, m-a întors şi în faţa mea era un tablou viu al unui „Ruletist”. A apăsat pe trăgaci. Mi-am astupat urechile. Am răsuflat uşurată când am auzit scrâşnet de pistol fără cartuş. A urmat apoi o luptă acerbă. Ni s-au explicat regulile jocului. Ni s-au împărţit personajele şi-apoi am pornit cronometrul. M-am târat alături de ceilalţi prin subteran. Mirosea a moarte şi-a praf de puşcă. Am pariat pe viaţă, am pariat pe moarte, am sperat, m-am temut, am murit, m-am eliberat. Şi când am ieşit la suprafaţă am fost un cu totul alt om.

Recunosc. Modul în care îl înţeleg pe Eliade a suferit aseară o mare transformare. Una era să încerc să-i înţeleg teroriile legate de anamneză, metempsihoză, camuflarea sacrului în profan, catharsis şi toate celelalte funcţii pe care i le atribuie el artei în general şi teatrului în special, şi alta era să trăiesc concret aceste concepte alături de nişte actori-ghizi şi alţi spectatori care, toţi laolaltă, potenţau la maxim fantasticul, transformându-l într-o realitate cât se de poate de palpabilă. Când am urcat la suprafaţă, ieşind din subsolul unde se întrupase „Ruletistul” lui Cărtărescu, mă aşteptam să fiu într-un alt spaţiu şi-ntr-un alt timp, atât de intens m-a marcat ceea ce s-a întâmplat în subteran. Cât despre timp... habar nu aveam câte minute se scurseseră. Parcă un nor greu mi se lăsase peste memorie şi eram atât de buimăcită, încât n-aş fi putut descrie ce mi se întâmplase. Evadarea din real a fost mai concretă ca niciodată. Identificarea cu personajul meu perfectă. O oboseală plăcută mi-a calmat simţurile în alertă şi chiar dacă nu vroiam să se sfârşească încă, mi-am dat seama că era foarte târziu în noapte şi că era cazul să intru într-o nouă cameră.  În fond mai aveam de experimentat încă alte 7 nostalgii."

NOSTALGIA - repetiţie 3 - fotoblog





luni, 15 aprilie 2013

NOSTALGIA repetitie 3 : feedback de la echipă

Cristian Rus
M-am bucurat ca revin in Ruletistul, dar trebuie sa recunosc ca m-am simtit un pic "inutil". Nu stiu de ce, dar in mare parte asta a fost senzatia mea. Probabil pentru ca trebuia sa trec la un alt nivel, sa fac altceva cu coregrafia, poate pentru ca m-am concentrat mereu sa ajut pe ceilalti si de mine am uitat , habar nu am. Oricum Ruletistul iese din ce in ce mai bine, dar mie imi place sa migrez din loc in loc, si poate ca nu a fost chiar asa de rau ca am revenit. Publicul a fost fain, a avut deschidere catre ceea ce am propus, si energia lor ne-a sustinut.

Anda Saltelechi

Ziua de luni a fost una de cosmar, fugit dintr-o parte in alta, repetitii tot timpul (totusi, ce bine... imi amintesc cat de trista eram cand nu lucram... asa ca oboseala, oboseala, dar cu folos!). Am ajuns la Carol 53 la 21 fara 10 (doar pentru ca aveam repetitii in alta parte), machiaj repede-repede si, hai la treaba! Si ce treaba! Am avut un public minunat in "subterana". Am jucat de trei ori una dupa alta si nimic nu a fost la fel. Am avut placerea sa descopar inc-o data ca teatrul e viu, pulseaza deodata cu cel care-l face... asta in cazurile cele mai fericite! E foarte greu sa joci de trei ori in aceeasi seara, cu 5 minute pauza intre ele... dar in acelasi timp foarte fain sa vezi cum publicul e diferit, cum te incarca cu energia lui, sa te testezi daca si cum poti reactiona la "cerintele" lui, respectand forma spectacolului, neiesind din contructie. Rolul meu este destul de deschis improvizatiei, asa ca incerc sa ma bucur cat pot de mult asta.... In viata de zi cu zi fiind o timida hehehe. Niciodata nu am lucrat intr-un astfel de proiect... iar casa este plina de posibilitati. Au trecut doua zile de la repetitia de luni... zile in care am repetat, am filmat in continuare pentru proiect, zile atat de pline de senzatii de tot felul incat ai impresia ca sunt ani;chipuri, voci, pisici, agitatie, emotie... Totul este sa crezi in ceea ce faci! sa te bucuri ca faci! Sa ai puterea de a continua atunci cand e greu, cand nu iese... Si sa nu te lasi!!!!

Va asteptam la premiera...


Fang Shuang
Mi-a placut foarte mult cum s-a miscat Cristi, senzational, I'm sorry sa zic un dar, am impresie ca miscarile au fost cam la fel de la inceput pana la sfarsit, se poate nu ma pricep ca asa trebuie sa fie.
Si mi a placut ca majoritatea din publicul simte ce fac actorii, adica a fost un public bun.
Si de mine recunosc ca ptr prima oara nu stiam nici ordinea, nici multa regie, dar cum am zis, a 2 a oara si a 3 a oara am simtit mai lejer.