NOSTALGIA: Fedback din CutiaDeCarton

Al doilea feedback despre proiectul nostru pe un blog îl găsiţi aici. Redau textul mai jos, pentru că îmi place să păstrez totul ca într-un album, dar voi să citiţi mai bine de la sursă.

"Teatrul de Foc. Carol 53. Repetiţie deschisă 3. Nostalgia de Mircea Cărtărescu.
de Simona-Maria Pop

De vreo câteva luni de zile le vânez spectacolele. Pozele pe care le-am văzut pe contul lor de FB mi-au stârnit mai mult decât interesul. De câteva luni bune vânez şi locul ăsta: Carol 53. Am auzit că se petrec tare multe lucruri bizare acolo. Bizare  în sensul de experimentale. Aşa că ieri, când am văzut anunţul că se face o repetiţie deschisă publicului, şi, mai ales, că se face la oră mai târzie din noapte, am ştiu că exact acela era momentul să ne întâlnim.

Era cât pe ce să ratez casa. Adică nici prin gând nu-mi trecea: Carol 53 se ascundea în spatele unor porţi mari din fier ruginit şi ros de vânturi şi ploi şi este de fapt o clădire copleşită de trecerea timpului. Părea tare fantomatică, aşa, ascunsă în întuneric. Ca o mărturie a unor vremuri mai bune, demult apuse. Abia după ce-am intrat şi-am dat ochii cu lumea pestriţ-boemă care aştepta liniştită începerea spectacolului, am avut certitudinea c-am nimerit unde trebuie. Ne-am pus şi noi pe aşteptat alături de ceilalţi, trăgând cu ochiul la singurele ferestre luminate ale clădirii cufundate în întuneric.

Recunosc. Sunt iremediabil îndrăgostită de Eliade. Şi nu ştiu prin ce mecanism ciudat, de fiecare dată când aud cuvinte precum Calea Moşilor, Armenească, Popa Soare etc. mă gândesc la nuvelele lui şi mă cuprinde aşa, un fior de aducere aminte. Se trezeşte în mine nostalgia vacanţelor de vară când citeam pe nerăsuflate Eliade sub nucul din grădina bunicilor şi visam cu ochii deschişi la ziua în care mă voi plimba şi eu prin Bucureştiul lui şi voi trăi şi eu fenomenele bizare trăite de personajele sale.

Printr-o asociere deloc întâmplătoare (că doar eram la un pas de biserica armenească) aseară mă gândeam la „19 trandafiri”. Probabil de-aici mi se trage totul. Sau poate că nu. Nici nu am intrat bine în clădire, c-am fost invitaţi să ne lăsăm legaţi la ochi şi să fim ghidaţi la locul unde se va petrece spectacolul. Am acceptat convenţia jocului. Îmi repetam în gând că nu mi se poate întâmpla nimic rău. Nu e nimic pe bune. E doar un joc, în care trebuie să mă pierd. Şi totuşi, mintea mea nu se liniştea. Eram complet  terifiată de ideea că nu mai deţin controlul. O eşarfă mi-a astupat ochii, în timp ce o mână caldă m-a apucat hotărât şi m-a pus în mişcare. Auzeam doar o voce: „Aici e o treaptă!... Un prag... Atenţie... O mică denivelare...”.

"E ciudat cât de lung e drumul atunci când nu vezi nimic. La fel de ciudat e şi cum picioarele se însufleţesc şi te ajută să-ţi dai seama ce este în jurul tău. Erau ca nişte antene lungi cu care pipăiam spaţiul pentru a mă familiariza cu el. Un cântec bizantin a început. Şi-atunci m-a străbătut un fior. Îmi aduceam aminte, deşi nu ştiam cu exactitate ce îmi aduceam aminte. De-o naştere? De-o moarte?

Mi-a fost teamă. Şi-apoi am înţeles că trebuie să mă relaxez şi să mă abondonez în totalitatea vocilor şi-a sunetelor şi-a picioarelor şi-a mâinii calde, care mă ţinea strâns şi nu mă lăsa să cad. Totul a venit de la sine apoi. Sunetele s-au intensificat. Se apropiau şi se depărtau. Te luau în iureşul lor, te ridicau la cer şi-apoi te lăsau să cazi în gol. Te coborau sub pământ şi te abandonau acolo. Te vânau. Nu aveai nici o şansă să le scapi. Cântecul bizantin te sfâşia cu tristeţea lui compleşitoare. Stăteam nemişcată în locul în care mi s-a spus să aştept. Deşi eşarfa îmi acoperea încă ochii, îi ţineam strâns închişi. Era singura mea formă de apărare. Şi tocmai când mă gândeam: „Probabil asta ni se întâmplă când murim”, cineva mi-a tras brusc eşarfa, m-a întors şi în faţa mea era un tablou viu al unui „Ruletist”. A apăsat pe trăgaci. Mi-am astupat urechile. Am răsuflat uşurată când am auzit scrâşnet de pistol fără cartuş. A urmat apoi o luptă acerbă. Ni s-au explicat regulile jocului. Ni s-au împărţit personajele şi-apoi am pornit cronometrul. M-am târat alături de ceilalţi prin subteran. Mirosea a moarte şi-a praf de puşcă. Am pariat pe viaţă, am pariat pe moarte, am sperat, m-am temut, am murit, m-am eliberat. Şi când am ieşit la suprafaţă am fost un cu totul alt om.

Recunosc. Modul în care îl înţeleg pe Eliade a suferit aseară o mare transformare. Una era să încerc să-i înţeleg teroriile legate de anamneză, metempsihoză, camuflarea sacrului în profan, catharsis şi toate celelalte funcţii pe care i le atribuie el artei în general şi teatrului în special, şi alta era să trăiesc concret aceste concepte alături de nişte actori-ghizi şi alţi spectatori care, toţi laolaltă, potenţau la maxim fantasticul, transformându-l într-o realitate cât se de poate de palpabilă. Când am urcat la suprafaţă, ieşind din subsolul unde se întrupase „Ruletistul” lui Cărtărescu, mă aşteptam să fiu într-un alt spaţiu şi-ntr-un alt timp, atât de intens m-a marcat ceea ce s-a întâmplat în subteran. Cât despre timp... habar nu aveam câte minute se scurseseră. Parcă un nor greu mi se lăsase peste memorie şi eram atât de buimăcită, încât n-aş fi putut descrie ce mi se întâmplase. Evadarea din real a fost mai concretă ca niciodată. Identificarea cu personajul meu perfectă. O oboseală plăcută mi-a calmat simţurile în alertă şi chiar dacă nu vroiam să se sfârşească încă, mi-am dat seama că era foarte târziu în noapte şi că era cazul să intru într-o nouă cameră.  În fond mai aveam de experimentat încă alte 7 nostalgii."