NOSTALGIA - repetiţie publică 2 (feedback actori)

8 aprilie 2013

Anda Saltelechi
Am jucat de 3 ori. Casa, deşi e mare, am putut să aud în permanenţă pe Florin strigând-o pe Iolanda. Asta m-a deranjat puţin. A fost foarte dificil să joc de 3 ori cu 3 publicuri diferite. S-au adunat attea energii. Prima oară am avut emoţii foarte mari din cauza unor probleme tehnice, care s-au rezolvat a doua oară. Pe parcurs, m-am simţit din ce în ce mai bine, m-am jucat mai mult cu personajul şi mi-a plăcut. Oamenii au fost f. f. deschişi, mi-o plăcut că oamenii care au fost prima dată la repetiţia cu public ne-au ajutat a doua oară să introducem în sală al doilea public. Asta mi s-a părut extraordinar. Parcăp erau cu noi, parcă eram împreună. Mi s-a părut fantastic asta. Sunt epuizată. Asta e sigur. Şi am un singur regret. A lipsit o persoană pe care o aşteptam din tot sufletul.
A fost bine în seara asta, o spun cu puţină nostalgie.

Cristian Rus
Nu am avut timp inainte de repetitia cu publicul sa ma gandesc exact oare cum va fi sa am un singur spectator, asa ca toata povestea aceasta m-a prins pe un picior bun(si ma refer strict la faptul ca nu am apucat sa acumulez emotii gigantice). Primul spectator care a avut curajul si a intrat, m-a surprins cu faptul ca afisa pe chip o disponibilitate de a afla ce se intampla si de a ascultat tot ce ii zic. Iar la final cand a trebuit sa ii dau ceva in palma, l-am atins si din cauza emotiilor care s-au creeat(omul era vizibil emotionat, la fl si eu) ne-am curentat unul de altul si fara sa se creeze un moment ciudat totul a curs ca si cum aceea senzatie era exact un moment din spectacol. Unii au intrat cu mai mult curaj dar cu mai putina dorinta de a asculta ce le spun, si a trebuit sa fac eforturi sa ii atrag catre mesajul textului si catre ceea ce aveam eu de facut. Totusi majoritatea erau foarte atenti, rsspundeau fara cuvinte, doar din cap sau din priviri, si empatizau cu incercarea mea de a face un personaj si de a-i spune povestea. Mi-a placut foarte mult intimitatea care se creaza si faptul ca pot privii omul in ochi, avand sansa sa comunic real. Foarte, foarte interesant. Recunosc ca atunci cand nu aveam spectator in incapere simteam nevoia sa fac ceva, asa ca am incercat sa mai lucrez la personaj insa parca voiam uneori sa am o relatie cu un partener de scena, si cumva spectatorul cand aparea lua, cumva, acest rol in primire.