NOSTALGIA 53: Cronică de la Știrisaunuștii

Oana Florea ne-a scris o cronică pe blogul ei, Stirisaunustii. O pun la păstrare mai jos.

EVADARE DIN COTIDIAN

de Oana Florea

Saptamana trecuta nu a fost doar Saptamana Mare, ci si ultima saptamana de facultate.

Lunea trecuta am avut ultimul examen la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii. Nu am fost prea trista, poate doar putin melancolica, pentru ca au trecut prea repede trei ani.

In orice caz, eram epuizata psihic (si fizic) si simteam nevoia sa evadez.

Invitatia prietenei mele la un teatru mai putin obisnuit a venit duminica seara. La inceput am privit-o cu scepticism si cu o tona de lene, la un moment dat ma gandeam sa o refuz, dar bunul simt a primat si i-am zis ok, mergem.

Luni, dupa examen, tot ce voiam era sa ma intind putin in pat, avand in vedere ora tarzie de culcare de duminica ( 5:00 – dimineata ). M-am tot gandit ce sa port  seara la teatru ca sa nu fiu nici prea elegant, dar nici prea casual.

Planuisem sa ne vedem la Universitate, pentru ca nici una din noi nu stiam locatia exacta a Teatrului de Foc.

Dupa ce am asteptat-o putin pe o banca la soare pe prietena mea, am pornit in cautarea teatrului.

La numarul 53, Bd. Carol, ne priveau niste porti vechi si ruginite. Contrariate ne-am uitat una la alta cateva secunde intrebandu-ne   daca sa intram sau nu.

Am intrat. In curte erau si alte persoane ce se odihneau pe scaune facute din caramizi sau paleti din lemn, ca si asa-zisele masute , iar in garaj era amenajat un bar.

Ne-am asezat intr-un colt si asteptam. Un catelus se tot juca cu o mingiuta si cerea atentie, iar un motan negru, slab, se tolanea lenes pe o masina verde.

Probabil ca priveam ciudat in  jur, intrigata si curioasa, caci Mada mi-a spus : “Sa nu te uiti prea ciudat !” si am inceput sa rad.

Alarma unui ceas vechi mi-a intrerupt contemplarea. Si, fara sa zica nimeni nimic, toti cei adunati in curte (si, cat am asteptat, s-au strans o gramada de persoane) am pornit in directia sunetului si am intrat in casa.

Era o atmosfera ciudata si totusi placuta. De cand am pasit in casa am uitat ca sunt in Bucuresti, ca sunt obosita, toate gandurile au fost imprastiate ca de o pala de vant.

Am intrat in camera din fundul casei, unde erau asezate niste scaune. Cand am vrut sa iesim, de dupa o Cortina, doua maini albe si subtiri au rapit-o pe prietena mea. Am ramas singura si am dat curs invitatiei baiatului cu ochelari si papion de a vedea “Mendebilul”.  Mi-a placut foarte mult inceputul povestii, te facea sa uiti de propria identitate si sa devii si tu personaj al ciudatei povesti.

Amestecul dintre ciudat si intresant era caracteristic locului.

Apoi am iesit in curte, pentru am participa la o alta piesa, caruia nu-i cunosteam pe atunci numele.

Am fost legata la ochi si o mana de fata, moale ca si vocea ei,  m-a ajutat sa cobor niste scari. Nu vedeam absolut nimic si paseam cu foarte mare atentie, fiind foarte receptiva la zgomotele din jur.

La capatul scarilor o alta mana m-a preluat, de data aceasta de baiat. O voce ca de preot intona niste versuri. Tot ce simteam  ma  facea sa cred ca sunt pe marginea unui hau. Auzeam diferite zgomote, simteam respiratii reci pe piele si parfumul de portocala imi inunda narile. Asteptam sa vad ce se va intampla. Dupa ce ne-am dat jos esarfele am intrat pe nesimtite in povestea “Ruletistului”.

Am schimbat decorul si am asistat la o alta poveste, cea a Gemenilor si am ramas impresionata.

Contactul permanent cu publicul si dependenta de el facea atat de savuroasa fiecare piesa.

Alte decoruri , alte povesti. Am aflat bizara poveste a Arhitectului, am ascultat istorisirile depanate de Paianjen si m-am jucat cu Fetitele.

La sfarsit am vizitat-o pe Ghicitoare. Ne astepta pe patul portocaliu alatruri de Zuza, papusa din colivie, ne-am jucat, iar apoi ne-a ghicit in palma. A parut atat de real, am ramas cu gura cascata, inca nu inteleg cum a reusit sa-mi citeasca atat de adanc in suflet.

Pe urma am plecat relaxate si cu sufletul usor, era zece si ceva , nici macar nu am realizat cum au trecut trei ore.

Am ramas la mana cu o ata albastra de lana, legata alaturi de bratarile mele de una din fetite (cea care ne-a aratat zeul creat de ele). De fiecare data cand o priveam imi venea sa zambesc si ma invita sa rememorez scenele.

Uneori e bine sa evadezi din cotidian. Pe mine “Nostalgia”  Teatrului de Foc m-a trecut granita catre o lume nematerializata pana atunci.

Puteti zbura si voi pe aripile Nostalgiei .

Oana Florea