NOSTALGIA - cronică de Valentin Georgescu

Posted by Valentin Georgescu on 19/04/2013

Am pornit la drum entuziasmat de ce urma să văd. Știam că trebuie să ajungem pe Bulevardul Carol I, numărul 53. Nefiind pe aceste meleaguri de prea mult timp, am căutat emoționați locul, numărând din casă-n casă, verificând cu aplicația de GPS, încercând să nu las nimic la voia întâmplării. Nu vroiam să întârziem. Ajunsesem între numărul 51 și 55. Era bine… credeam.

O casă ciudată, o poartă metalică greoaie, însă care părea că se va dărâma dacă o vom atinge. Am poposit puțin în fața porții până când un grup de fete au intrat mai cu curaj, după ce ne-au întrebat: „Aici e Carol 53?” Le-am urmat în curte. Casa care se ridica din curtea întunecată părea scoasă dintr-un film de groază. Era frumoasă. Interesantă încă de la prima vedere. Știam că e locul corect! Avusesem în vara anului trecut o conversație foarte detaliată cu Crista Bilciu la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și, din câte vorbiserăm atunci, nu era urmă de îndoială că alesese locația aceasta extrem de ofertantă pentru a pune în mâinile și mințile publicului prisma lui Cărtărescu.

Despre locație îmi e greu să vorbesc. Înainte să plec la spectacol, căutând pe diferite hărți locația, am dat de pagina web dedicată ei: http://casacarol53.wordpress.com/. Nu avusesem prea mult timp să citesc toate detaliile de acolo, dar răsfoisem destul ca să mă entuziasmeze astfel încât să vreau cu tot dinadinsul să-l văd.

Casa seculară în contrast cu tineretul din curte care aștepta să intre, cu agitația celor din organizare care intrau și ieșeau necontenit pe ușa mare și scârțâindă ce făcea accesul la parter, îmbinată într-un mod inexplicabil cu mirosul de gătit care ieșea abundent pe geamul bucătăriei în care alți tineri preparau cina, nu făceau decât să îmi sporească curiozitatea. Aș fi putut jura că tot acest tablou a fost fin regizat. În timp ce așteptam să intrăm, un domn a venit lângă noi și a început, ca prins de euforia inspirației, să ne spună cât de potrivită ar fi această locație pentru un fim de groază. Eu nu am fost și nu sunt de acord cu genul de film menționat de dânsul, dar am căzut de acord că locația este una cu adevărat spectaculară. A adus el vorba de cât de prielnică ar fi fost o renovare, dar am șters din minte imaginea aceea, pentru că eram și încă sunt fermecat de potențialul acelui loc, așa cum l-am văzut. Dragoste la prima vedere!

Fata de la intrare ne-a înmânat niște coli de hârtie pe care erau imprimate două schițe, am presupus, ale casei. Sub prima scria Parter, sub alta Subsol.

Niciodată nu am fost adeptul segregării spațiale dintre actor și spectator. Am pledat întotdeauna pentru un teatru în care spectatorul să fie integrat, să nu se joace pentru el sau, și mai rău, făcând abstracție de el. Mi-a plăcut ideea ca un spectacol să se joace cu spectatorul și mi-au rămas dragi toate experiențele de acel gen, de la spectacolele-marcă ale lui Gavriil Pinte până la muta uimire cu care am rămas la prima vizionare a lui FAUST al domnului Purcărete. E greu pentru un actor să joace cu spectatorul, știu. Dar asta face spectacolul cu atât mai de calitate, atât din punct de vedere al formatului în care este prezentat, cât și din punct de vedere al jocului și tehnicii actoricești.

Dar ce am văzut la Carol 53 în acea seară de 15 Aprilie nu a fost un spectacol jucat cu publicul. „Nostalgia” lui Crista Bilciu e un spectacol jucat și de către public. Și nu doar un fragmențel aruncat ici-colo.

Am fost primul dintre spectatori care a intrat. Am pășit pe ușa mare a clădirii la parter, înaintând într-un hol semi-prăbușit, dar cu o personalitate izbitoare, pe o parte și pe alta având uși mari de lemn (nu mă pricep la lemn și nici la a face descrieri balzaciene, așa că dacă vă așteptați la așa ceva, vă recomand să mergeți să vedeți cu proprii ochi), iar de undeva se auzi: „Salut! Ce faci?” Am ridicat ochii înspre sursa salutului și am descoperit că deasupra unei uși, în spatele unui perete prăbușit, stătea o fetișcană care aducea a Pippi Longstocking. Adăugă: „Nu vii să te joci cu mine? Dar vino numai tu! Intră pe ușa asta și urcă la mine!”. M-am supus și am urcat…

***
Am stat să mă gândesc destul de mult (vreo două zile) dacă să vă spun ce s-a întâmplat. Am scris vreo trei cronici la tot ce am văzut acolo și le-am șters pe toate, pentru că am decis să fiu un egoist și să nu îmi împart experiența. Am ajuns la concluzia că ce am văzut nu e bine să fie redat în simplu text celor care nu au avut încă parte de această experiență.

Nu vreau să dezvălui în acest mod detașat, distant, ne-empatic ce este Nostalgia din Carol 53. Nu i-ar face dreptate. Așa că vă spun ce simt după ce am văzut spectacolul care, subliniez, a fost abia o repetiție deschisă.

Reprezetația m-a făcut să mă simt mai deschis și implicat în procesul artistic, implicat în arta actorului. A lua omul care te privește nu doar în calcul, ci în joc, mi se pare extraordinar. Se poate să fie datorită faptului că actorii din cadrul proiectului nu erau, de fapt, actori. Se vedea lipsa de pregătire profesională în domeniu pe ei, dar nu într-un sens care să strice câtuși de puțin spectacolul. Erau OAMENI. Nu am crezut că poate fi atât de important acest lucru. Oricât de bine ar juca, oricât de deschis ar fi, un actor profesionist impune, prin formarea sa, o distanță. Prin dicțiune, prin postură, prin atitudine.

Fiind teatrolog și jucând la rândul meu teatru, sunt familiarizat cu formarea profesională la un actor. Școala de teatru presupune o rigiditate și o consecvență serioase pentru a forma un actor cât mai versatil, dar, în acest proces de formare actorul își pierde un element pe care îl consider cheie, mai ales în a reda pe o scenă Cărtărescu – simplitatea.

Uităm, când privim un spectacol de teatru, că omul de rând (crucial în Nostalgia) nu vorbește corect, bâiguie, se bâlbâie, e rârârit, e sâsâit, e sâcâit…

Omul de rând nu își desfășoară activitatea în scenografii galante, echilibrate, bine-clădite. Omul de rând e crucial nu pentru a înțelege „Nostalgia”, ci pentru a o simți.

Viața nu e ordonată. În jurul nostru oamenii nu stau cuminți și privesc, nu sunt galanți, nu stau la rând. Crista, în ce eu văd ca fiind o extraordinară clădire de spectacol, ne-a amintit cu toată ființa locației și a actorilor ce este și cum este viața.

Am zis că nu „dau din casă”, dar am impresia că ce am scris mai sus poate părea a fi o filozofare de nimic pentru ochiul care nu a văzut spectacolul. Subliniez enorm faptul că dacă vreți să înțelegeți ceva din această reprezentație (și, ca lege a artelor spectaculare, orice experiență teatrală) degeaba citiți doar o cronică.

Pot spune doar frânturi. Nu veți fi așezați de către un usher la un loc confortabil pe care vi-l veți păstra timp de două ceasuri. Nu veți putea să nu aveți păreri și să nu faceți alegeri. Va trebui să înfruntați anumite lucruri singuri. Va trebui să faceți ce vi se spune, va trebui să vă împotriviți, va trebui să comunicați. Nu mergeți la teatru, mergeți la viață!

Cu o înțelepciune de invidiat, Crista Bilciu a creat la Carol 53 o bucată de viață, o frântură de simțire și un kilogram de rațiune.

Abia aștept premiera!

Valentin Georgescu

Comentarii de dupa articol, tot de pe blogul lui Valentin Georgescu, adica de aici:
Lex April 19, 2013 at 12:17 pm
A fost o experienta minunata, intradevar!! Asa ar trebui sa arate un spectacol de teatru, dupa umila mea parere!

Mafdet April 20, 2013 at 12:10 am
Of, Valentin. Tu ma omori. Imi dai drumul aici sa iti citesc postarile si ma instigi prin ce scrii sa VREAU sa vad si sa fiu acolo… dar imi povestesti asa de frumos despre lucruri la care nu am acces. Pentru ca ele sunt acolo… si eu aici!  Imi e dor de tine la Sibiu!

Imi face totusi o deosebita placere sa iti citesc gandurile

Marian Bogdan Tesileanu April 20, 2013 at 12:27 am
Ma simt onorat,domnule Valentin Georgescu,pentru preluarea ideilor mele chiar daca le-ati “cosmetizat” in favoarea Onorabilei Case a Teatrului de Foc.Din moment ce v-ati declarat “teatrolog” va trebui sa va respectam oftaturile pline de admiratie la orice incercare de biiguire a limbii romane? Nu! Parca ii si vad pe cei care au reusit cu chiu cu vai sa scrie citeva articole autoproclamindu-se “analisti” si acceptind titlul de “maestri” de la novici.Comentariile mele au fost asteptate si sterse imediat de pe blog iar dumneavoastra le-ati modificat. Eu spun ce cred si imi doream un duel al ideilor,nu o calchiere a ceea ce am spus.Eu nu sint teatrolog si nu voi mai deranja nobila Companie cu parerile mele…de rau ca in Romania oamenii nu mai vor sa se auda decit pe ei insisi si cel mult cite un mic cor fara creier dar admirativ.AM INNEBUNIT!!!

Valentin April 20, 2013 at 11:17 am
Domnule Marian Bogdan Tesileanu, nu înțeleg ce v-a dat impresia că v-aș fi preluat ideile pentru a scrie ce este în mod evident o părere subiectivă la un spectacol deschis, cu atât mai mult cu cât nici nu știu cine sunteți. Înafara cazului în care sunteți domnul cu care am discutat înainte de intrarea la spectacol și pe care doar l-am citat pentru a sublinia că locația, din punctul meu de vedere era perfectă așa cum era atunci. Nu m-am declarat teatrolog, mă recomandă studiile și experiența. Nu v-am sters și nici modificat nici un comentariu. Dormeam la ora aceea. Site-ul este unul nou, pe o platformă mai mult sau mai puțin stabilă.
Cât despre respect la părere? Da! Îl cer de la oricine și oriunde. Ne duelăm cu drag în idei, dacă asta doriți. Și mie mi-ar place să știu ce v-a dezamăgit așa de tare.
Repet, nu am obiceiul să șterg sau să modific părerile altora. Îmi cer scuze dacă asta s-a petrecut. În platforma de management a commenturilor mie nu imi apare nimic suspect. Pentru orice eventualitate, însă, puteți folosi formularul de contact pentru a discuta în continuare.
Și limba română se bâiguie cu dicaritice!