Gen90.net: NOSTALGIA lui Cartarescu

Nostalgia lui Cărtărescu

Text&Foto de Manuela Dospina

Am pornit neîncrezătoare spre Carol 53, 2 luni la rând, când cei de la Teatrul de Foc, prin intermediul actriței Iuliei Isar, m-au invitat la o piesă-experiment. Piesa se axa pe proza lui Cărtărescu, mai precis Nostalgia, în regia Cristei Bilciu.Mi-era tare greu să cred că cineva ar reuși să pună pe picioare o proză de-a lui Cărtărescu, și mai ales să reușească să-i despice toate „visele colorate în demență.”

O dată ajunși, am fost inițiați ca-ntr-un soi de ritual, în casa aparent părăsită. Spun aparent, căci era plină de o căldură insolită, din partea fantomelor-actori ce se perindau pe scări și prin ascunzișurile casei, cât și a lumânărelelor ținute de ei la piept. Toți zumzăiau și cântau încet și apăsat. Ne uitam uimiți la câtă viață poate căpăta un loc atât de părăsit. În 5 minute, au venit personajele să ne ducă în povestea lor, dar condiția era să crezi în ele, să te lași purtat de val, să uiți pentru câteva clipe de cine ești tu în afara casei.

L-am cunoscut pe Mendebilul, am aflat cine erau copiii de joacă ai lui Mirciosu, cine era Iolanda, cum era să te joci vrăjitroaca. M-aș fi jucat și eu vrăjitroaca. Ghiciți ce e vrăjitroaca?Ei bine, e o combinație de jocuri între Hoții și gardiștii, Uliul și porumbeii și Gardiana zece-zece. Se alege o vrăjitroacă prin numărare, ea fiind singura care va purta mască, și va avea deasupra ei un băț cojit în mână. Ea te va vâna prin toate locurile ascunse la locului de joacă, iar când te va prinde, va scoate un sunet teribil, victima trebuind să rămână paralizată, iar în cele din urmă să devină cea de-a doua vrăjitroacă, și tot așa, până va rămâne o singură persoană de găsit.

Am ajuns și în beciurile absconse ale casei, unde se juca ruleta rusească – mi-a fost  chiar frică la un moment dat, când m-au legat la ochi. A fost o seară specială, cu iz de portocale și plină de un aer pervers; totuși, exista și un soi de rafinament, ce anticipa un paradox al hazardului, aproape metafizic. Noi, cei din fotolii, am urmărit  jocul cu moartea. Dar nu cu un afect insolit, ci organic.

N-a trecut mult și cineva m-a tras de mână să prind locuri în față la Arhitectul. Ce-am mai râs! Apropo de asta, ne spunea  dl Cărtărescu la cursuri că el e un tip plin de umor, dar păcat ca nimeni nu-l observă în cărțile lui. Ca să vezi, a fost foarte bine surprins și abunda de efervescența actorilor.

Mai multe nu vă spun, ci vă invit să vedeți acest spectacol. Unul în care cineva a furat timpul și secundele s-au oprit în gât.