Anda Saltelechi - Modelul meu în teatru: Eleonora Duse

Anda Saltelechi a absolvit Actoria la Universitatea Hyperion în 2009 și este angajată la Teatrul Odeon din București. Colaborarea ei cu Crista Bilciu a început în 2003 și s-a concretizat în 20 de spectacole. Este alături de Teatrul de Foc de la începuturile lui, jucând în toate producțiile: o puteți vedea în ”Poezisele”, ”Ieudul fără ieșire”, ”Nostalgia 53”, ”Mioritice”, ”Cântăreața cheală”.
Modelul meu …Ce grea mi se pare tema asta de eseu. Ea presupune să ai o responsabilitate foarte mare ca artist. Să te gândeşti cu maxim de seriozitate la tine ca individ, la ce vrei să faci cu viaţa ta, cu cariera ta artistică. Am descoperit foarte târziu teatrul şi, actorii la fel.  Primul spectacol pe care l-am văzut în Bucureşti a fost Regina Mamă . Mi-a plăcut foarte mult Olga Tudorache. Dar ce inseamnă sa ai un model în teatru? Să cunoşti actorul şi ca om, să ai posibilitatea să-l vezi la repetiţii, să vorbeşti cu el, aşa încât să-l cunoşti realmente? Sau ajunge să-l vezi pe scenă şi să citeşti interviuri sau cărţi cu/despre el? Mai ales că teatrul e o meserie atât de apropiată de viaţă… Nu ştiu.
 “Persoană, realizare, operă care, prin valoare sau calități, poate servi ca exemplu; “
Am văzut mulţi actori care m-au făcut să vreau să fiu ca ei, nu în sensul de imitaţie… vorbesc de o anumită strălucire dată de simplitate, de măsură, de un ceva atât de aparte. Mă bucur să văd asemenea actori în jurul meu, atât în teatrele din Bucureşti, cât şi în Cluj sau Sibiu, Timişoara, Târgu Mureş. E fascinant să vezi oameni care riscă totul într-un rol, care nu stau comozi…în ceva călduţ. Şi da, în sensul ăsta modelele te ajută dându-ţi curaj, curajul de a incerca, puterea de a merge dincolo de ceva ştiut déjà. Sau îţi deschid drumuri. Şi poate, la rândul tău poţi deschide şi tu drumuri.
Îmi amintesc că la Atelierul domnului Andrei Şerban de la Ipoteşti am aflat poate pentru prima dată (mai palpabil) despre Eleonora Duse. Eram fascinată. Andrei Şerban ne-a citit despre ea, în comparaţie cu Sarah Bernardt. Ajunsă acasă, am început să caut pe google date, poze cu actriţa asta. Nu am găsit multe informaţii, poate nu am căutat destul de temeinic, însă ce-am găsit ar putea-o transforma post-mortem într-un model pentru mine.

Nu ştiu cum era la vremea respectivă, însă cu siguranţă mereu au fost artişti foarte mândri de ei şi artişti tăcuţi care nu îşi trâmbiţau succesul. Aşa am citit despre ea, asta ne- a citit şi Andrei Şerban, acolo, la Ipoteşti, unde timpul curgea altfel. Ne-a spus despre ea că nu purta machiaj aproape deloc şi că lăsa ridurile, şi cearcănele, si personajul să vorbească prin ea, să o “folosească”. Asta mi se pare ceva foarte greu. E aşa de greu să accepţi că te urâţeşti (a se citi “îmbătrâneşti”) ca femeie , dar şi ca bărbat, că inevitabil chiar toţi mergem spre moarte…şi să laşi acest parcurs să se vadă “nemachiat” pe scenă…e un gest de curaj. De asemenea, nu-i plăcea să dea interviuri, prefera ca munca ei să vorbească singură. Şi, în fond, n-o fi adevărat? Dar vin şi mă contrazic… mi-ar fi plăcut să dea interviuri, aş fi cunoscut-o şi eu (din 2014) mai bine, nu prin intermediul criticii , ci direct prin ea.

Cred că lucrul ăsta îl admir cel mai mult, pare o femeie care s-a sacrificat pentru ca personajele  pe care le-a jucat să transmită durerea, bucuria etc prin corpul ei pe scenă (A avut şi viaţă personală, dacă vă întrebaţi, şi încă una foarte interesantă).
Trăiesc acum într-o lume în care toată lumea pare sa o ducă bine… pe tot felul de reţele de socializare, o lume plină de “maeştri”, o lume destul de însingurată (sau poate aşa a fost mereu?)… plină de oameni valoroşi, frumoşi …numai să ai ochii deschişi şi simţurile la tine!
“Totul e sa fii pregătit”