sâmbătă, 12 aprilie 2014

Anda Saltelechi - Teatrul e vis

Anda Saltelechi a absolvit Actoria la Universitatea Hyperion în 2009 și este angajată la Teatrul Odeon din București. Colaborarea ei cu Crista Bilciu a început în 2003 și s-a concretizat în 20 de spectacole. Este alături de Teatrul de Foc de la începuturile lui, jucând în toate producțiile: o puteți vedea în ”Poezisele”, ”Ieudul fără ieșire”, ”Nostalgia 53”, ”Mioritice”, ”Cântăreața cheală”.

Ce înseamnă pentru mine experienţa alături de Teatru de Foc?

Concret? Şase spectacole: Poezisele, Ieudul fără ieşire, Blasfem,  Nostalgia 53, Mioriticele (în căutarea lui Dracula) şi Cântăreaţa Cheală. Într-un an! Iar altfel, Teatrul de Foc înseamnă încălzire fizică şi vocală în fiecare zi (în afară de vacanţe) de un an încoace.
Pare să fi trecut mai mult timp de atunci... ce ciudat, acum când scriu, mă gândesc că e imposibil să fi trecut doar un an! Dar nu greşesc, atât a trecut. Am cunoscut foarte mulţi actori care au venit ori să se antreneze cu noi, ori au jucat în proiectele noastre. Unii nu au rezistat la antrenamente, alţii nu le-au luat în serios, alţii au jucat câteva reprezentaţii (mă refer la Nostalgia 53) şi au plecat. Dar unii au rămas şi, de la începutul proiectului, şi-au păstrat seriozitatea şi poate nu au avut mai mult de trei sau patru absenţe de când ne întâlnim.
Eu m-am întâlnit cu foarte multe limite ale mele, despre care auzisem probabil în teorie. Atunci când stai pe marginea meseriei tale şi nu apuci să o profesezi nu ai cum să te cunoşti, să-ţi vezi defectele sau calităţile. Poţi doar teoretiza despre ele. Iar în teatru trebuie să faci, nu să vorbeşti! Am văzut cât de frică mi-e de a nu fi perfectă, cât de orgolioasă sunt, poate şi geloasă... pe colegi, pe alţii „mai buni”, mai norocoşi, mai... sau mai. Am văzut că nu sunt atentă mereu la oameni, că uneori mă consider prea deşteaptă etc. Şi, mi-am dat seama că, având astfel de gânduri (nu zic că le aveam mereu, dar uneori le aveam) nu ai cum să fii liber, să-ţi facă plăcere să creezi ceva, orice... din cauza fricii sau a orgoliului nu poate să-ţi iasă decât ceva mediocru. Cred că în artă nu trebuie făcute demonstraţii, cred că ajunge să cauţi sincer. Şi atunci , ai curajul să greşeşti şi să o iei de la capăt, ai curajul să încerci variante, să probezi, să cauţi. Numai pe o scenă goală poţi să începi să pui ceva...

Ne adunam la Muzeul Literaturii Române (asta pe când am început proiectul) şi, după încălzire, citeam Grotowski şi încercam să înţelegem şi să facem exerciţiile de voce de acolo. Sau ne uitam împreună la clipuri cu exerciţiile de voce făcute de Iben la Eugenio Barba. Sau încercam mişcările pe care le propunea Ryszard Cieslak. Sau ne uitam şi citeam despre experimentele Marinei Abramovic. Aşa am aflat multe lucruri motivante pentru mine, ca actriţă. Asta pe la începuturi.

Apoi, am pierdut spaţiul de la Muzeu. Am mers cu Crista prin Bucureşti să căutăm spaţiu de joc (pentru Poezisele), poate şi de repetiţii... aşa am ajuns la Carol! De cum a văzut casa, Crista a început să-mi povestească că vrea să facă un spectacol pentru casa asta. Mi s-a părut amuzant, totul venea brusc. Cred că nici nu am apucat să ieşim din curte că mi-a zis că vrea să facă Nostalgia lui Cărtărescu. A şi făcut-o.  
Ăsta a fost momentul în care Teatru de Foc laborator a început să se clintească un pic. Ne concentram la spectacol, la viitorul spectacol şi lecturile se răriseră... dar experienţa casei era extrem de interesantă. Lucram pe improvizaţie şi apoi arătam Cristei.  Eram o mână de oameni... lucram la mai multe bucăţi, pe rând, aceeaşi oameni. Ţin minte că Arhitectul şi Ruletistul a început cu mine, Cristi şi Miruna (care acum nu mai e în proiect). Ţin minte cum treceam prin istoria muzicii, erau primele improvizaţii la Arhitectul. Aveam aşa o plăcere de a încerca... Apoi, Nostalgia 53 a primit mulţi oameni şi acum suntem 19 în proiect, fără regizor, machiaj, scenografie sau partea de film... Mie mi se pare, acum, uitându-mă în spate, un proiect din care am învăţat foarte multe, de la disciplină (e extrem de multă recuzită, ocupăm toată casa, parter, subsol, puţin din etajul unu, acolo la Carol, iar fiecare trebuie să fie răspunzător pe segmentul lui de casă) la lucrul şi înţelegerea cu colegii, parte din ei amatori. Nefiind un spaţiu teatral (cu reflectoare, spoturi , etc) totul trebuie verificat cu atenţie înainte de începerea spectacolului, casa fiind vizitată de mulţi oameni.  E nevoie de multă responsabilitate. Pentru mine Nostalgia 53 de la TdFoc este un capitol mare.
Apoi a urmat Festivalul Fringe unde am fost invitaţi cu Nostalgia 53 (şi de unde Nostalgia 53 a câştigat şi un premiu) sau FNT-ul unde am fost invitaţi la rubrica „FNT mai recomandă”. Două experienţe foarte faine şi emoţionante!

Mioriticele a fost spectacolul care a dat un respiro echipei. Vară, Muzeul de la Curtea Veche. Aici Crista a propus nişte teme pe care trebuia să le facem zilnic (în afara încălzirii şi a jocului cu beţele)... Mi  se pare că echipa s-a consolidat şi fiecare a pus în spectacol şi în antrenamentele de acolo tot ce a avut mai bun. Dar fiecare. Am cunoscut oameni din echipă, care, deşi erau şi până atunci, i-am cunoscut mai bine, au avut curajul să se expună. Unii mai mult curaj, alţii mai puţin.

Poate că TdFoc mă protejează, poate mă ajută, poate mă face să stau comod... nu ştiu. Eu simt că mă ajută. Crista nu mă menajează niciodată. Mereu îmi spune ceea ce crede şi simte, chiar dacă e dureros pentru mine. Asta îmi place, dar parcă nici nu-mi place. :) Mă rog, e greu să-ţi spună cineva că te mulţumeşti cu puţin, sau că te-ai lăsat pe tânjală, sau că eşti egoist, sau că nu ai curaj să faci una şi alta sau că eşti leneş. Dar e bine să ai pe cineva care să te zguduie. Pe cineva care poate vede mai bine realitatea. Poate că reuşeşte să te trezească.

Momentan TdFoc trece prin nişte momente destul de tensionate!
Cred, totuşi, că sunt doi ani de când am început. Viaţa e vis.

Notă: TEATRUL DE FOC caută în continuare noi colegi, CU ADEVĂRAT pasionați de teatru și dornici să facă parte dintr-o echipă faină. Detalii aici: casting.