Anda Saltelechi - Ce m-ar putea face să renunț la teatru?

Anda Saltelechi a absolvit Actoria la Universitatea Hyperion în 2009 și este angajată la Teatrul Odeon din București. Colaborarea ei cu Crista Bilciu a început în 2003 și s-a concretizat în 20 de spectacole: a jucat Hamlet, Lady Macbeth, Estragon în ”Așteptându-l pe Godot”, Estelle din ”Cu ușile închise” etc.  Este alături de Teatrul de Foc de la începuturile lui, jucând în toate producțiile: o puteți vedea în ”Poezisele”, ”Ieudul fără ieșire”, ”Nostalgia 53”, ”Mioritice”, ”Cântăreața cheală”.

Chiar nu m-am gândit niciodată la asta. Aşa de mare e lupta să vreau să fac, să vreau să joc, să exist că niciodată nu m-am gândit ce m-ar opri să renunţ. Dar, pe de altă parte, dacă nu lupt, cine să lupte? Şi, oricum, lupt destul de laş. Nu merg la un regizor (din păcate?!) să-i spun „vreau neapărat să joc în regia ta!”
Poate o boală m-ar opri. Uneori fantazam cum ar fi să fiu oarbă? Ce s-ar întâmpla dacă, brusc, aş orbi? Cum aş mai juca? Oare ar fi posibil să-mi simt atât de bine partenerii încât ei să mai vrea să joace cu mine, să aibă răbdare? Dar a fost doar o fantezie, din fericire văd.  Oricum, ciudată curiozitate. Dar cred că mi-ar plăcea să joc un rol de oarbă.

Poate oamenii din jurul meu, dezamăgirea, proasta colaborare. Mersul în gol. Teatrul făcut fără descoperiri. Asta m-ar putea face să mă opresc. Dar apoi să o iau de la capăt pe un alt teren. Dar, trebuie să ai atâta curaj, atâta voinţă, atâta determinare. Prin natura meseriei, teatrul nu poate fi făcut de unul singur (există, fireşte one man show-uri) şi atunci parcă el obligă oamenii să fie buni unii cu alţii; e ca la fotbal, nu se poate unul fără altul. Toţi sunt importanţi. Doar că la fotbal nu e neapărat ca jucătorii să se înţeleagă în viaţa de zi cu zi. În teatru cred că e bine să existe armonie între actori.

M-aş mai opri pentru ceva. Dar doar pentru un timp. Mi-ar plăcea mult să fac un drum de pelerinaj. Singură. M-aş opri din repetiţii pentru scopul ăsta, dar cumva tot în scop teatral aş face şi asta. Pentru dezvoltarea înţelegerii mele asupra lumii şi asupra mea ca apoi să pot înţelege mai bine anumite lucruri pe care le joc, oamenii din jurul meu...Cu alte cuvinte, m-aş opri şi aş începe să umblu şi să mă gândesc. O să fac asta. O să îmi iau o vacanţă numai a mea. Cândva. Şi o să plec hai-hui. Curaj, Anda, curaj.

Un război? Dar cred că în război e mai bine să faci teatru, să ajuţi oamenii, să nu-i laşi să se gândească doar la câţi le-au murit sau la propria lor moarte.

Uneori fricile mele sunt atât de mari. Frica de oameni, că nu mă înţeleg, teama că eu nu-i înţeleg,  teama că nu voi fi distribuită, că nu sunt destul de bună, că nu muncesc suficient să devin mai bună, că nu o să am bani să rezist de una singură. Sunt atât de mari că-mi vine să renunţ la tot. Dar sentimentul ăsta ţine puţin timp. Şi, atunci când realizez din nou că eu  sunt eu şi că nu trebuie să demonstrez nimic, ci doar trebuie să caut, să mă arăt, aşa, cu talentul meu, cu înţelegerea mea actuală a tot ce fac, mă liniştesc şi, abia atunci, pot lucra liber, creativ. Şi e atât de bine. Ca o spovedanie. Te ajută să mergi mai departe, în profunzime, cu adevărat, şi nu la suprafaţă. Întotdeauna, coborârea în profunzime e mai grea, îţi vine să cedezi. Dar descoperirile sunt prea mari ca să o poţi face.

Orice lucru valoros, costă. Aşa-mi zicea Cătălin Naum: „să te coste!”