Dragă dom' Profesor,

Noaptea trecută, pe la ora 2, m-am trezit brusc și mi-am amintit că adormisem (la 8 p.m.!) înainte de afla cum fusese NOSTALGIA echipei mele la Carol 53. TdFOC deja dormea, așa că, neavând somn, hălăduiam fără țintă pe Facebook și atunci am văzut un mesaj pe peretele lui Andrei Runcan: ”e 1 aprilie. daca l-as fi sunat sa-i spun la multi ani ar fi avut telefonul inchis sau n-ar fi raspuns. sau daca as fi dat de el ar fi zis un multumesc fortat, fara sa stie ca de fapt eu sunt cel care ii spune multumesc. ” Și am știut atât de bine că se referă la dvs., pentru că exact așa pățeam și eu de fiecare dată - și așa o bucurie mare m-a cuprins! Pe urmă am văzut și mesajul Mihaelei Sârbu, pe urmă al Anei-Ioana Macaria, al Andei Saltelechi și al altora - și mi-am dat seama că suntem o întreagă comunitate care se gândește la dvs., domn Profesor, o rețea de luminițe de dvs. aprinse în suflet, luminând discret în beznă, ca o constelație.

Eu nu cred deloc în rai și nu cred nici în iad - cred numai în Teatru - și pentru că teatrul există și e adevărat, știu că și dvs. existați mereu. Și tot ce fac eu la Teatrul de Foc, fac având ca model Podul, iar când conduc un actor prin meandrele textului, aud de multe ori în minte vocea dvs. ”Cine?? A cui e problema?” sau ”Asta ar fi trebuit să te preocupe!” - și uneori chiar le zic actorilor: ”Șî!” și mă bucur ca proasta. Pentru că niciodată nu mi-ați explicat nimic, iar învățăturile despre teatru și despre viață mai întâi mi s-au strecurat în suflet, așa cum stăteam pe margine încercând să nu scârțâi scaunul - și abia pe urmă mi-au ajuns la creier. Mai descopăr și acum sensul multora dintre vorbele dvs., atunci când se pune în fața mea câte un viitor actor, așa cum vi se așeza dvs. în fața căldării și îl priveați printr-un ochean din degetele făcute cârlig - sau atunci când citesc prin vreo carte despre Grotowski, de exemplu, ceva ce la dvs. vedeam pe viu. Vai, de câte ori nu v-am invidiat, domn Profesor, ce n-aș fi dat să am talentul dvs. de a citi oamenii! Și, deși v-ați răstit odată supărat la mine: ”Copilă, tu vrei să trăiești destinul meu? Trăiește-l pe al tău!” - eu tot mi-aș dori să ajung, într-o bună zi, Cătălin Naum...

Dragă domn Profesor, m-am gândit toată ziua la dvs. și chiar m-am uitat la numerele de telefon pe care încă le mai am în agendă - unul de fix, la care ultimele câteva dăți mi-ați răspuns chiar dvs. și nu nenea Andrei și unul de mobil la care nu știați niciodată să răspundeți și îl dădeați cuiva din Pod să vadă cine e. Să știți că unul dintre marile mele regrete este că nu m-am grăbit, pentru că visam să vă sun într-o bună zi și să vă spun că regizez, în sfârșit, într-un teatru de stat... Acum lupt în continuare, dar dvs. nu veți ști când am învins...

”Și nu uita” - spuneați mereu... Înainte de culcare, voiam doar să stau puțin în poză lângă dvs., în Podul care acum mai e doar în inima noastră...