Cantonament la mare 2013

Florin Stoian
Ce mi-a placut foarte mult la experienta noastra de la malul marii a fost ca am reusit sa ne cunoastem mai bine! Eu unul m-am distrat si asta pentru ca imi place echipa si cu bune si cu rele. In ciuda faptului ca a fost destul de greu sa ne concentram la repetitii, eu am savurat din plin cele cateva zile in care am repetat pe plaja, mi-a placut foarte mult! In special mi-au placut serile cand faceam focul si unde ne strangeam sa spunem poezii si sa discutam despre diverse lucruri urmariti de regina luna. Ma bucur de evolutia mea si de faptul ca am aflat niste lucruri esentiale in domeniu pe care vreau sa le analizez si sa le dezvolt in viitor. Pe cat de greu mi se pare, pe atat de interesant este sa inveti sa gandesti si sa simti o poveste. La inceput mi se parea totul atat de confuz, dar incet incet am inteles despre ce este vorba. Cu siguranta este foarte multa munca! Cred ca ar fi foarte interesant sa repetam experienta si la munte. Am senzatia ca ne confera o stare de concentrare mult mai ridicata. Sunt nerabdator sa jucam din nou la Curtea Veche!

Cristian Rus 
O saptamana la mare cu Teatrul de Foc! Daca nu s-a stins e clar ca este puternic! Sentimentul de implinire atunci cand repeti in natura, cand canti si dansezi pe malul marii, in bataia brizei este greu de explicat in cuvinte asa ca ma rezum la cuvantul: fain!
Oamenii din jur erau contrariati cand ne vedeau repetand pe plaja. Probabil ca ceva nu se lega cu modul lor de a petrece timpul pe plaja. O experienta unica, pentru ca ne-a supus la o incercare grea: sa reusesti sa te concetrezi si sa creezi, in conditiile in care creierul cere vacanta si marea si caldura si toata atmosfera de acolo te duc cu mintea in cu totul alte parti decat acolo unde trebuie. Eu cred ca orice proces care are un inceput, un nucleu si un final este reusit daca ai invatat ceva din el. Inca ma gandesc la castigul personal cat si la castigul trupei dupa aceasta experienta.

Mihai Marin
A fost frumos la mare. Cu toate ca nu am reusit sa ne concentram prea bine la repetitii, am descoperit multe lucruri unii despre altii si asta ma bucura foarte mult. Ma simt mai aproape de trupa acum si-mi dau seama cat de aproape sunt oamenii din ea de mine. Mi-ar fi placut sa fi lucrat mai mult, dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la piata, am plecat sa repetam la mare si am ajuns pana la urma sa facem un team building. Statul asta impreuna sapte zile ne-a facut sa ajungem sa radem cu 'energie' unii de altii, fara sa se supere nimeni si astazi, la repetitii, am observat ca au inceput sa se asculte mai bine intre ei toti membrii trupei. Ma bucur ca am apucat sa lucrez 'Mistretul cu colti de argint', chiar si asa de putin cum am facut-o, asta numai din vina mea si a oboselii. Cred ca ne-a prins bine calatoria asta si soarele de la mare si mi-ar placea sa devina o mica traditie a Teatrului de Foc.

Alina Cimpoeru
La mare cu trupa a fost intens: peripetii, stres, distractie. E drept ca nu am avut noi prea mult spor la munca dar am creat conexiuni puternice ca grup. Imi placea cand soarele ma trezea incalzind cortul, cand mergeam la masa impreuna, cand ne racoream in mare sau cu bere. Din pacate accidentarea mi-a furat trei zile din "cantonament" si sunt putin nostalgica, parca as mai vrea o tura cand ma refac . Si chiar daca ne-a terorizat administratorul, chiar daca ne-au mancat tantarii si apa de la dusuri era mai mereu rece, chiar daca nu e nostim sa te trezesti fortat la 6 (slava cerului ca doar o data s-a intamplat) si alte aspecte ce prefer sa nu le mentionez public... a fost o tura frumoasa, iar asta cred ca se datoreaza colegilor mei, ca sunt frumosi.

Teatrul de Foc in tabara de teatru pe litoral

Din 22 iulie pana in 29 iulie 2013, am hotarat sa plecam cu toata echipa la mare si sa ne antrenam pe tarm. Daca veniti si voi, ne gasiti intre Mamaia si Navodari. Daca nu, va aratam fotografii. Ne revedem in 30 iulie 2013, la ora 19, la Curtea Veche.

MIORITICE - a doua repetiție publică (20.07.2013)

Simon Sandra
Inainte de repetitia cu public ma durea capul ingrozitor,cred ca facusem insolatie. Dupa 3 calmante durerea imi invada inca teasta,parca a vrut sa faca parte din spectacol,sa ma puna la incercare.Am inceput bine dar...am terminat si mai bine. A fost o repetitie in regim de spectacol dar cred ca orice om te teatru sau critic ar fi venit sa ne vada,si-ar fi dat seama de munca noastra si de faptul ca avem un spectacol bun,foarte bun,neprevazut de...bun.Cred ca experienta anterioara,cu o zi in urma,ne-a facut sa ne dam seama de greseli si am "tratat" locurile lovite;le-am tratat cu putina repetitie si cu o mare doza de implicare.Astfel mi-a disparut si migrena.Am tratat-o cu teatru,cel mai bun analgezic.Nu mai trebuie sa repet faptul ca am fost din nou un intreg si ca noi functionam ca echipa,ca prieteni,ca actori...impreuna.

Alina Cimpoeru
A doua repetitie cu public mi-a dat o stare foarte buna. Aratand altora ce facem, ne-a ajutat mult sa progresam. Energia de la final, reactia pulicului au fost compesat faptul ca de cateva zile ma chinuie o raceala si repet bolnavioara (ca o draguta mioara). Desi intoducerea noastra mi s-a parut cam lunga de data asta si fizic mi-a fost greu, dupa ce am urcat in spatiul de sus am reusit sa ma bucur pe deplin de experienta. De data asta m-am simtit aproape de colegi. Am invatat sa am incredere totala in ei cand suntem pe scena si de multe ori imi sunt asa dragi ca imi vine sa-i iau in brate. Uneori chiar o fac . Am ascultat si eu oamenii din public, dupa repetitie si am fost incantata de ceea ce spuneau: super; am fost uimit; nu ma asteptam sa fie asa tare; ciudat; mi-a placut si nici nu stiu ce; asa da, ca m-am plictisit de teatrul clasic etc. E un spectacol ce starneste tot felul de reactii, cele mai multe foarte puternice si asta e grozav.

Interviu cu Crista Biilciu în HYPERLITERATURA

Am copiat interviul doar ca să nu se piardă (mi s-a mai întâmplat). Mai bine îl citiți în original, făcând click pe titlul de mai jos: Interviu cu Crista Bilciu despre teatrul de poezie: ”Îmi place să numesc întregul experiment un bâlci teatral. Întotdeauna am iubit ideea de bâlci, culoare, gălăgia, posibilitatea de a descoperi orice.” Crista Bilciu s-a născut pe data de 19 iulie 1978 la Târgu Mureș. Tot aici a urmat cursurile Facultății de Științe și Litere specializarea Română-Engleză în cadrul Universității „Petru Maior” , având și licență în Regie de Teatru, obținută în cadrul Universității de Artă Teatrală din același oraș. În 2004, a absolvit Masteratul în Istoria literaturii și metodologiile criticii literare la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș, iar din 2005 este absolventă a Masteratului în Managementul Proiectelor din cadrul aceleiași Universități. În 2011, a absolvit Universitatea Media din București, specializarea Regie de Film și Televiziune. În prezent, este regizor la Teatrul de Foc (vezi aici pagina de facebook), regizând spectacole pentru o echipă numeroasă, din care fac parte atât studenți (absolvenți) ai Facutății de Teatru, cât și actori amatori, dar pasionați. Ultimul spectacol regizat este Nostalgia 53, un spectacol cât 13 vieți, format din (ați ghicit) 13 momente care se joacă simultan în camerele unei care (mai exact la Carol 53).  ”Poezisele” este un alt proiect al său ce include improvizații ale actorilor pe texte din poeții români (vezi aici blogul proiectului). Pe 19 iulie 2013 a avut loc prima repetiție cu public a noului său proiect numit „MIORITICE (În căutarea lui Dracula)”. A regizat numeroase spectacole printre care regăsim titluri precum: „Cântăreața cheală”, „Așteptându-l pe Godot”, „D’ale Carnavalului”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”. Tot în 2011 a debutat cu volumul Poema desnuda la editura Cartea Românească (găsești cartea aici) în urma concursului de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2011, pe care l-a câștigat. Au urmat apoi Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Prima pentru anul 2011 și Premiul pentru debut „Mircea Ivănescu” pentru anul 2011. Volumul său are și un trailer pe care îl puteți urmări aici.   Cum a fost lansarea volumului Poema Desnuda , câștigător al Concursului de manuscrise al USR în 2011 și cum a fost receptat de public? Câştigarea concursului m-a luat total prin surprindere, a venit tocmai când îmi pierdusem încrederea în oameni şi în faptul că, dacă munceşti cinstit şi îţi pui tot sufletul într-un vis, vei reuşi. Iar fără convingerea asta nu merită să trăieşti. Nu m-am aşteptat deloc să câştig, numai că, după câţiva ani de teatru sărac, independent, în care nu ajungeam nicăieri, ajunsă la capătul răbdării, aveam nevoie de o schimbare. Aşa că am dezgropat un manuscris terminat cu câţiva ani înainte (nu credeam că e o carte și nu voiam să îl public) şi l-am trimis la primul concurs găsit pe internet. S-a întâmplat să fie concursul USR. Peste noapte totul s-a schimbat, începând cu felul în care mă vedeam eu și continuând cu felul în care mă vedeau cei din jur. Câteva zile am primit și telefoane de amenințare… Lansarea volumului s-a petrecut întâi la Târgu-Mureş, oraşul unde am crescut şi de unde am „evadat” la 27 de ani. A fost plăcut și, în același timp, cumplit: eu sunt, din fire, foarte timidă, aşa că, înainte, mi-a fost rău o săptămână întreagă de frică. Ideea de a sta în faţa unui grup de oameni, numai eu şi cartea mea, mi se părea mai insuportabilă decât un examen la şcoală. Eu întotdeauna mi-am picat toate examenele orale, după ce s-au învățat cu mine, profesorii mă lăsau întotdeauna, doar pe mine, să dau extemporal, dacă mă ridicau în picioare nu reușeam să îmi articulez nici numele… La prima mea lansare au venit surprinzător de mulți oameni, am dat peste 50 de autografe și mi s-a părut extrem de greu să scriu ceva potrivit fiecărui om în parte… Dar totul a decurs bine, deși, atunci când mi s-a dat cuvântul, nu am fost în stare să spun nici măcar ”vă mulțumesc că ați venit”. Numai că eu cred foarte mult în autoeducație și în perfectibilitatea ființei umane, așa că am repetat lansarea, tot la Mureș – ca să învăț să vorbesc în public. De altfel, pe urmă am profitat de meseria mea de regizor și, de câte ori aveam spectacol (vreme de 7 luni aveam spectacol săptămânal, la Muzeul Literaturii din București), ieșeam în fața publicului și vorbeam și în introducere și în încheiere, până când am învățat să-mi controlez o mare parte din emoții. Mă gândesc că am ceva de spus, așa că trebuie să învăț să îmi fac vocea auzită, altfel vor vorbi pentru mine cei care nu vreau să mă reprezinte. Revenind la cartea mea: ea a fost foarte bine primită, ceea ce m-a cam speriat. Am luat două premii naționale (”Mihai Eminescu” la Botoșani și ”Mircea Ivănescu” la Sibiu), am avut vreo 12 cronici în cele mai prestigioase reviste și am primit mailuri de la fani, care îmi scriau cât de mult se identifică, cu povestea mea, ceea ce a fost deopotrivă plăcut și neplăcut: plăcut – pentru că eram înțeleasă și acceptată; neplăcut – pentru că volumul era, într-o bună măsură, autobiografic și până atunci avusesem aroganța naivă de a crede că povestea mea interioară este unică și de nespus, de neacceptat. Eu sunt, în general, foarte retrasă, mă împrietenesc greu cu oamenii și sufăr pentru că mereu mi se pare că am atât de puține în comun cu majoritatea lor. Prezența cititorilor în viața mea a schimbat foarte multe. De fapt, dacă nu am mai scris nimic vreme de aproape doi ani acestui fapt se datorează: micul succes m-a făcut să fiu conștientă de faptul că nu sunt singură, că fiecare gând al meu se oglindește în altcineva și atunci am simțit că scrisul meu nu mai poate rămâne la fel de inocent.   Ai un alter-ego? Dacă da, cum îl cheamă și ce face? După cum spuneam, Poema Desnuda nu este neaparat o carte, ci un jurnal, așa că s-ar putea spune că Laura este alter ego-ul meu… Dar este vorba despre un jurnal interior, al gândurilor și viselor mele, nu al întâmplărilor cotidiene. Întotdeauna am considerat lumea reală ca pe un fel de laborator din care importam oameni, lucruri, întâmplări – le transform cu ajutorul imaginației și îmi populez cu ele lumea interioară. Când aveam 6-14 ani, aveam o oră de culcare foarte strictă: la ora 7 p.m. tata scotea siguranțele. Îmi era extrem de frică de întuneric, de somn, de moarte. Mă agățam de ultimele luminițe ale blocului de vizavi, care se stingeau treptat – de parcă erau ultimii oameni de pe planetă. Atunci am început să evadez într-o altă lume, a mea, construită după regulile mele. Faptul că ceea ce făceam se numește ”evadare” am aflat mult mai târziu, dintr-un roman polițist unde, după gratii, o femeie-ganster descoperise și ea, la fel ca mine, o viață paralelă. Câteva personaje dinPoema Desnuda datează încă din perioada copilăriei mele (de exemplu, Omul cu aripi)   Cum s-a născut ideea cu teatrul de poezie contemporană și mai apoi Teatrul de Foc? În 2011-2012 am fost plecată din Bucureşti un an întreg ca asistentă de regie a lui Silviu Purcărete şi devenisem foarte nerăbdătoare să fac ceva singură, să aplic tot ce am învăţat de la dl. Purcărete, să experimentez – în fine, să îmi încerc puterile. Nu mă prea pricep să negociez cu oamenii cu funcţii, dar, chiar din ziua în care m-am întors la Bucureşti (ca să nu am timp să îmi dispară curajul), l-am contactat pe Ioan Cristescu, despre care credeam atunci (greşit!) că e directorul Muzeului Literaturii Române. I-am propus să fac la MNLR un laborator de experimente teatrale. A spus: „Bine”. ”Când pot începe?” l-am întrebat. „Mâine”, a răspuns el. Așa că, în aceeași zi, am anunțat casting. Era iulie și se termina școala, dar nu au venit decât 8 oameni. Au urmat trei luni de repetiții zilnice: antrenament fizic, vocal, improvizație… Vedeam spectacole de teatru și dezbăteam cărți de teorie. Aveam reguli de disciplină foarte stricte: în primul rând, nu se admiteau absențe și nici întârzieri (numai 5 minute de întârziere erau suficiente ca un om să fie eliminat), fiecare membru al echipei avea sarcini, era responsabil cu un anumit aspect al pregătirii trupei. După trei luni, am rămas cu patru actori: Anda Saltelechi, Cristian Rus, Sandra Șimon și Rodica Bunea – cu ei am dat prima premieră: POEZISELE.       Din acel moment am jucat la public o dată pe săptămână, în fiecare zi de luni și, încet-încet, ne-am format un public. A urmat al doilea spectacol: Ieudul fără ieșire, de Ioan Es. Pop șiBlas-fem, o incursiune în poezia românească feministă. Am simțit că nu vom rezista mult la Muzeul Literaturii (angajații muzeului, deși oameni de cultură, nu au venit niciodată să ne vadă, cu excepția lui Paul Vinicius) – așa că ne-am gândit să ne luăm un nume, pentru ca, atunci când ne vom muta în alt spațiu, să nu pierdem tot ce am construit aici. Așa am ajuns să ne numim ”Teatrul de Foc”. Mi-ar plăcea să am o poveste frumoasă despre cum am ales acest nume, dar nu am. Am căutat zile în șir și, atunci când am găsit numele, nu a fost un moment din acela în care simți că ai găsit exact ceea ce trebuie (așa am simțit când am ales Poema Desnuda sau ”Poezisele”).     Din toate numele la care ne-am gândit atunci, l-am ales pe acesta pentru că focul e viu, focul transformă, focul poate nimici, dar din foc renaște pasărea Phoenix… Ceea ce aveam noi în comun, ca trupă de teatru, era dorința de a repara ceea ce stricase la noi facultatea și societatea, de a ne învinge defectele, de a ne disciplina și a renaște artistic. Chiar și acum, când caut membri noi pentru trupă, mă interesează mai mult oamenii care au luptat și au pierdut și vor acum să o ia de la capăt, să (re)descopere teatrul și să se (re)descopere pe ei înșiși.   Cum alegi cărțile/poeziile pe care vrei să le regizezi? Iniţial nu am ales nimic, nu voiam neapărat să regizez poezie. Pentru că eram găzduită de Muzeul Literaturii Române, mă simțeam oarecum obligată să mă axez pe ea, deși eu am tânjit întotdeauna după Cehov și Shakespeare și nu aș vrea să îmi închei cariera fără a pune în scenă opera lor integrală. Dar acolo, în laboratorul nostru de la muzeu, cuvântul cheie era: ”experiment”. Am simțit nevoia să aduc niște texte pe baza cărora să improvizăm și să experimentăm și nu puteam aduce, de exemplu, Hamlet, pentru că acela este un text pe care nu îl poți aborda cu inocență, ai deja prejudecăți, știi cum e Hamlet, cum e Ofelia, cum e Polonius, știi exact despre ce este vorba. Am vrut un text despre care nimeni dintre actori nu avea vreun punct de reper: nici valoric, dar nici în ceea ce privește semnificația – am vrut să descoperim totul de la zero. Așa că am ales poezie contemporană românească: le-am adus actorilor texte despre care ei nu știau nimic: texte de Ion Mureșan, Angela Marinescu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Mariana Marin, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Ileana Mălăncioiu etc. Inițial a fost o criză de panică, nimeni nu înțelegea nimic și nimeni nu știa cum s-ar putea ”rezolva teatral” un asemenea text – dar exact asta și urmăream. Eu am intervenit foarte puțin în regia ”Poeziselor”, până la urmă echipa a învățat să scape de prejudecăți, să-și asculte intuiția, să se joace și să riște. Eu nu am făcut decât ceea ce l-am văzut pe Purcărete făcând la Sibiu, la Călătoriile lui Gulliver: am construit echipa și am supravegheat ”expediția” ei teatrală, am încercat să le ofer mereu material de ”joacă” și de inspirație, fără să intervin ”dictatorial”. Când toată lumea a început să intre în panică deoarece anunțasem premiera și ei credeau că nu am construit încă nimic, le-am arătat fragmentele pe care le construiseră ei singuri: însumau deja mai mult de jumătate de spectacol. În final, nu am făcut altceva decât să ordonez bucățile. Astfel, nu eu am ales textele, echipa le-a ales: din multele texte cu care ne-am jucat, le-am păstrat pe cele care ne-au ”ieșit”. Cu Ieudul povestea e puțin diferită: am făcut așa o pasiune pentru cartea aceasta, încât mergeam pe stradă citind-o. Actorii m-au văzut cu ea la repetiții și am început să o citim împreună, descoperind că e un întreg univers, că are personaje, că are o poveste care se construiește ca o plasă de păianjen. Am stat mai bine de 3 ore citind cartea sistematic, pagină cu pagină – și nu am ajuns nici măcar la jumătatea ei. Atunci ne-am hotîrât să o arătăm și spectatorilor noștri: l-am contactat imediat pe dl. Ioan Es. Pop, cu care am avut o întâlnire foarte plăcută… Din păcate, experimentele noastre poetice s-au cam încheiat când am fost ”exmatriculați” de la Muzeul Literaturii: în general, lumea teatrală nu e interesată de poezie, după cum și poeții sunt reticenți la teatru, temându-se că un actor se apucă neapărat, prin definiție, să declame sforăitor versurile.   De ce ai ales Nostalgia? Ziceam că, după 7 luni de muncă zilnică, neplătită, am fost daţi afară de la MNLR. Se pare că adevăratul director al instituției a considerat că ceea ce facem noi e scandalos (văzuseIeudul fără ieșire, în care întindeam 40 de metri de elastic și, sub ochii spectatorilor, transformam sala muzeului într-o imensă pânză de păianjen, pe care Anda Saltelechi, în rolul Nenorocului, dansa cu sânii goi, machiată grotesc). Aveam trei spectacole pe care nu aveam unde le juca și voiam să salvez măcar unul dintre ele, așa că m-am apucat să caut spații. Așa am ajuns la Carol 53, citisem despre ei pe internet. Totul părea, la o primă impresie, cam suspect: casa ruinată, gardul de fier, cu lacăt, pustiu peste tot… Înainte să intrăm, i-am spus actriței mele, Anda, să lăsăm vorbă la cineva cunoscut să sune la poliție dacă nu ieșeam de acolo în 10 minute. Am intrat să le propun să jucăm acolo ”Poezisele”, dar când am văzut casa în interior, altceva mi-a ieșit pe gură, de parcă eram Alice în Țara Minunilor: ”Nu vreți să regizez Nostalgia lui Cărtărescu, un spectacol itinerat, în toată casa”? Ne-am înțeles pe loc și am stabilit premiera într-o lună. Pe urmă m-am gândit că sunt nebună, nu mai recitisem cartea de 10 ani, mi-o aminteam vag și eram aproape sigură că nu voi obține acordul lui Mircea Cărtărescu. Ce s-a întâmplat pe urmă e o mare surpriză și pentru mine.       Ce proiecte plănuiești pe viitor legate de teatrul de poezie? Din păcate, nu plănuiesc nimic pe viitor, mai ales că majoritatea poeților pe care i-am pus în scenă au manifestat un dezinteres total față de activitatea noastră, unii nici nu au răspuns invitației de a veni să vadă ce făceam, alții au spus că nu le plac actorii în general, pentru că actorii ”declamă”. În plus, o mare parte din vina eliminării noastre de la MNLR o are soția unuia dintre poeții puși în scenă de noi, deranjată, pesemne, de faptul că activitatea noastră neplătită făcea inactivitatea ei plătită în acel muzeu, flagrantă. Știi cum se spune: ”nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”… Oricum, după aceste trei spectacole de poezie am început să primesc o mulțime de volume (proaste!) de la tot felul de veleitari, care se voiau și ei puși în scenă – și asta, de asemenea, mi-a mai tăiat pofta de spectacole de poezie, mai ales că nu prea găseam spațiu de joc pentru ele. Poate dacă găsesc un alt volum care să aibă asupra mea impactul pe care l-a avut Ieudul…, o mai fac, dar de plănuit nu plănuiesc nimic…   Cum ai ales rolurile pentru personajele din Nostalgia? Când m-am apucat de Nostalgia aveam numai 3 actori și voiam să fac spectacolul doar cu ei. Dar, pe măsură ce repetam şi făceam, săptămânal, repetiţii deschise publicului, veneau tot mai mulţi doritori să ni se alăture. La început primeam actori profesionişti sau studenţi la actorie, dar apoi au început să vină şi liceeni care se pregăteau să dea examenul de admitere sau chiar oameni care nici nu avuseseră vreodată intenţia de a deveni actori. Iniţial am vrut să îi refuz, dar mi-am amintit ce mi-a spus dl. Cătălin Naum: cum să refuz pe cineva care venea să descopere ce e teatrul? (În plus, mie mi s-au închis atât de multe uși în față, încât mi-am jurat să nu închid niciodată ușa mea în fața nimănui.) Ultimele două roluri cred că le-am dat chiar cu o zi înainte de premieră, dar am continuat să primesc oferte de la actori și după ea…   Cum ai gândit modul de reprezentație pentru cele 13 momente din Nostalgia? Am lucrat la NOSTALGIA 53 ca în transă, nu am ales nimic, lucrurile s-au întâmplat pur şi simplu. E ceva ce am învăţat încă de când eram la Teatrul PODUL, lângă dl. Naum. Când lucrezi cu sufletul deschis, lucrurile se leagă, se rezolvă de la sine. Târziu am început să dau în mod conştient o formă spectacolului. El a avut mereu energia lui proprie, pe care nu am încercat să o oblig în vreun fel să mi se supună. Uneori, când spectacolul stă să înceapă, le reamintesc actorilor că noi toți suntem parte din casă și casa e vie, respiră și visează odată cu noi. În definitiv, ea, casa, a ales ca eu să fac acolo Nostalgia. Fără să-mi dau seama, am pus în scenă cele 5 nuvele din carte prin procedee total diferite: ”Ruletistul” începe ca teatru senzorial, dar e experiența teatrală cea mai apropiată de ceea ce se vede într-un teatru de stat; ”Arhitectul” e teatru de umbre; ”Mendebilul” este o combinație de teatru și film (am filmat pentru el, împreună cu toată echipa, un scurtmetraj de 20 de minute, cu ajutorul Paulei Oneț); ”Gemenii” este un fel de performance axat pe dans; ”REM”, spre deosebire de celelalte bucăți, localizate fiecare în câte o încăpere, este răspândită în toată casa și se bazează mult pe improvizație: cele 7 fețițe, Reginele, se joacă cu spectatorii și sunt și un fel de ghid al casei, apoi mai este păianjenul, Egor… Cineva a spus că este vorba despre o ”instalație de spectacole”. Mie îmi place să numesc întregul experiment un ”bâlci teatral”. Întotdeauna am iubit ideea de bâlci, culoare, gălăgia, posibilitatea de a descoperi acolo orice.          Două momente care mi-au părut bizare și totodată interesante sunt cel cu Nana și semnificația REM, precum și dialogul cu scriitorul Egor. Sunt curioasă, cum le-ai gândit și cum le interpretezi tu? Dacă aș vorbi despre asta, totul ar deveni extrem de banal. Abia cu o zi înainte de spectacol am introdus camera REM, în momentul în care am avut o revelație: ce este pentru mine REM și de ce am făcut eu întreg spectacolul. Așa cum Nana, la finalul cărții, realizează că REM este momentul în care, copilă fiind, a sărutat-o pe Ester, mi-am amintit și eu de momentul privilegiat al vieții mele… De fapt, nu mi-am amintit, pentru că nu-l uitasem, ci m-am împăcat cu el. Am învățat să nu îl arunc la gunoi din frustrarea că aparținea trecutului. Am vrut ca și spectatorii să aibă acest moment foarte personal, al privirii în propria oglindă. Nu prea credeam că vor intra în joc, dar m-am înșelat. Unii rămân în camera secretă și 10 minute…     Nana și Egor Cum se comportă publicul, cum reacționează și cum interacționează cu conceptul de teatru de poezie? Iniţial oamenii se feresc de ideea de poezie-teatru sau teatru-poezie. Se feresc atât oamenii de teatru (care nu prea citesc poezie), cât şi poeţii, care se tem că actorii declamă şi le distorsionează versurile. Dar odată ajunşi oamenii în sală, fie actori, fie poeţi, reacţiile au fost foarte pozitive. S-a întâmplat, totuşi, de câteva ori (nu des) ca oameni mai în vârstă să se ridice şi să iasă spunând, scandalizați, că ”ne-am bătut joc” de poezie. Noi ne-am bucurat și de experiența asta, dacă experimentele noastre ar fi aplaudate în unanimitate, ar fi înfricoșător. În plus, uneori căutarea noastră e atât de personală, încât aplauzele de la sfârșit sună ridicol.   Cum ai făcut tranziția de la poezia scrisă la cea pusă în scenă? La fel cum se face tranziţia de la orice text la scenă. Nu are nicio importanţă dacă sunt versuri sau nu. Le-am citit, le-am simțit, ne-am exprimat liber pornind de la ele. Niciodată nu le-am explicat nimic actorilor despre text, nu le-am ținut cursuri de teorie sau critică literară. Doar i-am învățat să se apropie de text cu sinceritate, de orice text.   Te-ai gândit să pui în scenă poezii proprii? Nu, mi se pare prea intim. Ajunge că am avut curajul să le scriu. Cumplită mi se pare și ideea de a pune în scenă vreun text dramatic scris de mine. Nu cred că îl pot privi obiectiv din punct de vedere regizoral dacă l-am scris eu. Mă feresc de asta, dar cine știe… În general, în viață, îmi place să fac lucruri de care mă feresc.   Pregătești un nou volum de versuri? E un balaur cu care mă lupt de mai mulţi ani. Se numește Evanghelia după Lilit și e scris pe jumătate încă de când am predat Poema Desnuda la USR. Nu mă pot aduna să îl termin… Poate în august, când e luna mea de vacanță teatrală.   Mai ai și alte proiecte ce au legătură cu poezia? Vreau să alcătuiesc, împreună cu echipa mea, o videotecă de poezie, sub numele POEZISELE, o colecție de videopoeme. Sunt curioasă dacă vreuna din aceste poezii va deveni viral. Dacă poezia românească poate deveni viral. Sau teatrul – în fine, un act de cultură. Asta e ambiţia mea, să fac cultura românească virală. * Mai jos aveți un fragment din premiera spectacolului ”Ieudul fără ieșire” (regia Crista Bilciu), în prezența autorului Ioan Es. Pop   foto © Andreea Simion Articol publicat de Alexandra-Georgiana Andrei la 20 iulie 2013.

MIORITICE (în căutarea lui Dracula) - repetiție cu public 1

19 iulie 2013

Sandra Drăgan
Cand ma gandesc la repetitia deschisa de astazi, ma bucur, pentru ca imi aduc aminte de momentele in care s-a realixat o conexiune intre noi, cand efectiv ne-am simtit unii pe altii, si mi se pare ca acele momente au fost memorabile (inceputul Mioritei); mi se pare ca in mare a iesit bine, dar imi pare rau in mod special de vioara, care s-a dezacordat si m-a incurcat teribil faptul ca o coarda era mult prea jos, si imi pare rau ca prin chestia asta mi-am incurcat si colegii! Sper ca maine sa nu mai fie ceasta problema si sa iasa si mai bine! :)

Simon Sandra
A fost o zi foarte faina. Repetitia cu public m-a facut sa-mi dau seama ca acest spectacol este mult mai solicitant decat credeam,fizic,vocal... Nu ma asteptam sa vina atat de multa lume si sa avem public chiar si pe aleea din afara Curtii Vechi.Au fost si lucruri "negative",doar era o repetitie dar sunt sigura ca le vom rezolva. Echipa este minunata si am inceput sa gandim si sa ne miscam ca un intreg.Se leaga multe lucruri si ne leaga si mai multe. Sper sa ramanem impreuna toti si sa ne bucuram de ceea ce creem la repetitii,in spectacole,in experienta asta a noastra.

Luiza Cobori
Chiar daca repetitia cu public de asta seara n-a fost una dintre cele mai reusite repetitii de pana acum, cred totusi ca a fost o idee buna... cel putin pentru mine a fost un castig. Mi-a semnalat probleme si momente de nesiguranta pe care trebuie sa mai lucrez si am facut cunostinta cu colegii mei in regim de spectacol. Desi sunt nelinistita cu mine pentru ca nu ma pot opri din critica si biciuire, a fost o zi plina si frumoasa. Am muncit cu totii atat de mult si in conditii atat de vitrege... este o binecuvantare sa poti sa vezi publicul in fata ta.
Cred ca repetitia de maine va fi una foarte reusita!

Anda Saltelechi
Ce faine sunt spectacolele, sa zic, in aer liber! Stateam acolo... si bateam in toba (inceputul spectacolului) si imi venea soarele ala in ochi, si vedeam cerul si parca era un anume gen de comuniune... si cu oamenii si cu colegii... si a mea cu sufletul meu. Am repetat cu bucurie in seara asta! Unde nu a iesit, nu m-am suparat! La un moment dat, chiar la inceput, am simtit ceva foarte ciudat : ca noi, publicul, cerul, pasarile... eram una! Imi auzeam colegii (la cantecul de la inceput) si putea distinge clar fiecare voce aproape, ii simteam atat de prezenti ca mi-a venit chef de joaca si am dat "tonul" la un ritm pe loc improvizat. Stiam, dar STIAM ca nu am ce sa pierd! sau ce sa risc! Mi-a placut mult speech-ul Cristei dinainte sa incepem! Si fiind in cap si cu domnul Naum de cateva zile, m-am "aruncat"!

Raluca Zlatanov
A fost super..cu toate supararile sicriticile noastre in timp ce neschimbam...a fost super; a fost un public cald...si eu am fost curioasa de ei si de noi..de reactii..de ce vom face...a fost un inceput care m- a panicat la inceput nu stiam ce vom face jumatate de ora...apoi m-am simtit atat de bine si ca facand parte dintr-un grup compact si dintr-o poveste...au fost momente de nesiguranta acolo unde ar fi trebuit sa fie cantec si dans....dar la sfarsit am simtit bucuria de a dansa si ca la inceputul spectacolului a fost o energie comuna care am simtit-o cu totii, reusind sa finalizam intr-un gest comun, ca un singur corp...

Mihai Marin
''Mie mi-a placut foarte mult repetitia cu public de astazi. Inca dinaintea inceperii spectacolului am simtit ca suntem foarte conectati intre noi. Momentele au iesit mai mult sau mai putin bine, din mai multe motive, pe care le vom discuta la repetitiile de maine cu siguranta, important este ca functionam foarte bine ca echipa, ceea ce ma bucura mult. Eu m-am simtit ca facand parte dintr-un intreg mult mai mare decat mine si, totodata, intregul eram eu. Pentru mine cel mai intens moment a fost cand dansam cu batul in mana chemand ploaia, la inceputul Paparudei. Nici nu stiu cum sa exprim in cuvinte ce s-a-ntamplat atunci, rugam norul intunecat de deasupra noastra sa ne ude si stiam sigur ca-mi aude gandurile, tot ce-mi doream atunci era sa ploua si stiu ca daca dansam indeajuns de mult pana la urma se-ndura si ne racorea cu ploaia lui. Acum inteleg cu adevarat ce este un ritual.''

Florin Stoian
Pentru mine a fost o seara minunata! La inceputul spectacolului, in cupola unde cantam, am simtit ceva magic, ma uitam in ochii lui George si parca eram una si aceeasi persoana, era o atmosfera de vis. Soarele care se scurgea pe caramizi, ritmul pe care l-am creat impreuna, senzatia de aer liber, toate mi se pareau dintr-o alta lume. Pentru o fractiune de secunda am avut senzatia ca m-am intors in timp! Momentul meu preferat a fost si este mesterul Manole, poate nu a fost tehnic cum ne-am fi dorit noi dar de fiecare data simt povestea si ma scufund in starea care se instaleaza intre noi. Spuneam de senzatia de aer liber, e o placere sa joci in aer liber si mai ales printre ruinele de la Curtea Veche! De-abia astept sa jucam si sambata!

Alina Cimpoeru
La inceputul spectacolului, cand am urcat pe platforma, solemni, incolonati am avut un sentiment de nefiresc, constientizand multimea din jurul nostru. Am inteles de ce Peter Brook a ajuns sa joace fara public. O furtuna s-a dezlantuit in mine. Poate s-a vazut "absenta" mea. Executam aproape mecanic, pentru ca publicul parca nu avea ce sa caute acolo. Parca ne invada spatiul nostru in care ne-am jucat trei saptamani, am cautat si uneori am gasit. E un moment, peste care trebuie sa trec; pentru ca ma simteam departe de colegi - nu reuseam sa comunic cu ei. Strainii aceia stateau intre noi. Si ma gandeam... dar fara public, eu cred cu tarie ca actorii nu ar avea sens, probabil nici nu ar fi acceptati si nici actoria ca meserie. Nici nu am fi fost primiti la Curte sa ne facem spectacolul. Asa m-am framantat jumatate din repetitie. Nu am fost prezenta in grup, ma gandeam ca am intarziat si din cauza asta nu ma conectez cu colegii. M-am enervat ca nu am avut emotii. E mult mai simplu pe o scena clasica. Disparitia acelui "perete invizibil" dintre actori si spectatori m-a pus fata in fata cu meseria mea. Pentru mine a fost o repetitie revelatoare.

Sfiraiala George Petrisor
ziua de ieri mi s-a parut in acelasi timp lunga dar si foarte scurta. inceputul mioritei am avut impresia ca a durat 10-15 min, cand colo el a fost de 30 min, si m-a incarcat atat de tare si mi se pare ca ne-a unit ca si echipa, ca in momentul in care am plecat de jos, functionam cu totii ca unul singur. dupa care totul a decurs atat de repede incat nici nu mi-am dat seama ca s-a terminat repetitia. ma bucur ca am avut ocazia de a lucra cu crista si cu un colectiv asa bun si ca fac parte in continuare din el. abia astept sa crestem impreuna si sa facem cat mai multe nebunii si experimente.

Atabay Andrei
Ieri, noi toti am fost unul!Inca de la 18:30 eram in cupola si intampinam spectatorii in stil mioritic.Ii initiam, ii pregateam pentru ceea ce va urma.Aceea jumatate de ora plina de armonie, de ritm, de energie a trecut foarte repede...s-a scurs printre sunetele noastre si ne-a impins mai departe.Ajunsi pe platforma am dat frau liber folclorului, ritualurilor, legendelor si i-am plimbat pe oameni printre povestirile bunicilor. "Miorita", "Dracula", "Mesterul Manole", "Ciuleandra" si "Paparudele" sunt acum parti din noi toti.Chiar daca unele momente au fost mai slabe din punct de vedere energetic, repetitia deschisa a fost foarte benefica. A fost o experienta placuta pe care o adaugam la portofoliul personal. Abia astept sa jucam si asta seara!

Mi-am sărbătorit ziua de naștere cu un spectacol

A fost așa și așa. O propunere de spectacol...

NOSTALGIA pe blogul ”dependent de cultură”

Mulțumim d-nei Mihaela Drăgan pentru postarea pe care o preiau mai jos. Originalul e aici.

duminică, 14 iulie 2013

Nostalgia ...

Bineînţeles că m-aş juca într-o casă părăsită, aşa cum ne jucam cu toţii pe străzile pe care astăzi nu vezi nici un copil liber. Cu toţii sunt prizonierii fricii şi supravegherii permanente…

Dar noi avem amintirile fabuloase, uluitoare, în care descopeream lumea alături de prietenii noştri sau, dimpotrivă, ferindu-ne de copii nesuferiţi, printre case, prin cotloane, în locuri părăsite sau pe terenuri de sport, uneori chiar prin subsoluri, dincolo de garduri, curţi, pe ceea ce se cheama teritoriul interzis!

Se înmulţesc întâlnirile cu foştii colegi, cele mai spectaculoase rămânând de departe acelea cu prietenii şi colegii din şcoala generală, care poartă dorul de copilul din noi, sincer, direct, crud uneori, dar atât de frumos, pe care-l închidem pentru totdeauna în adâncul sufletului. Din când în când mai tresaltă la câte o întâlnire sau mai aleargă printre pagini de jurnale, cărţi, regăsindu-se în fotografii.

Nostalgia …

Dorul de copilărie şi de mister te mistuie până în pragul disperării uneori, dar iată că există şansa de a te rupe de realitate preţ de câteva ore mergând pe CAROL 53 unde se joaca “Nostalgia”, de Mircea Cărtărescu, în regia Cristei Bilciu.

Tineri, frumoşi şi nebuni, actorii te iau de mână, te leagă la ochi, te prind în joc şi uiţi de timp, pentru că el se plimbă pe vârfuri cu ceasul în mână.

Când am ajuns prima dată, am privit cu raţiune şi luciditate vila părăsită, m-am temut de improvizaţie ieftină, de pericol de prăbuşire, dar tinereţea a năvălit din fiecare ungher şi m-a împins în jocul de care nu m-am mai săturat.

Asa ca mâine, 15 iulie, merg iar la căderea nopţii la o nouă reprezentaţie …

Într-una aş intra în casă să mă joc, aş coborî pe scări legată la ochi şi aş asculta poveştile despre primele îmbrăţisări, despre primele săruturi “uşor penibile, mai mult pe obraji şi pe ochi decât pe gură” aidoma Ginei din Nostalgia.

Imaginaţia însă te împinge într-un trecut personal, plin de amintiri trezite de personajele lui Cărtărescu. E uluitoare lumea copilăriei urbane lăsate în urmă de noi toţi, de negândit pentru copii prezentului, însoţiţi permanent dintr-un loc în altul de adulţii paznici ai jocului şi fanteziei. Eu una mi-am amintit de Neluţu, prietenul meu din Calea Văcăreşti, cu care număram neputincioşi stelele de pe cer seara, stând pe treptele scării din faţa casei, de Cristi Geantă, cu care mă ascundeam cale de 3 străzi când jucam” de-a v-aţi ascunselea”, nu atât de a fi de negăsit, cât de plăcerea alergatului mână în mână!! Şi mai ales de Bogdan Diminstranschi, cu care veneam zilnic de la şcoală râzând şi fugind de Paraschiva, femeia din casa lor, de Monica, în a cărei curte mă jucam până se aprindeau becurile pe stradă.

Pe toţi i-am pierdut, precum Cărtărescu pe Mendebil!! Aş inventa o rubrică de anunţuri la mica publicitate, “pierdut prieten copilărie, recompensă găsitorului”. Mă doare faptul că au dispărut odată cu mutarea mea din cartier.

La Carol 53 poţi să cauţi liniştit copilăria câteva ore, e suficient să intri ca “Alice în ţara Minunilor” alături de actori în camerele părăsite, cu găuri în pereţi, ca să te cuprindă linişitea şi veselia căutării frenetice a unei lumi dispărute.

E vremea reuniunilor, a marilor întâlniri, a candoarei, a greşelilor din copilărie care ne urmăresc o vreme făcându-ne în ciudă, a temerilor, a primelor sentimente. Casa e năvălită de scene jucate simultan, replicile se aud de peste tot, se suprapun firesc, ca-n viaţa reală.

Eu am intrat prima dată la “Arhitectul” unde se joacă Epilogul, alegând sfârşitul, pentru a nu ştiu câta oară, în locul începutului, poate pentru întrebările lui Thomas Mann care preced capitolul: 

“În definitiv, în lume nu există decât o singură problemă: cum să răzbaţi? cum să ajungi la larg? Cum să sfărâmi cristalida şi să devii fluture”?  

Pe fundalul unei pânze albe luminate, umbrele vin pe rând aruncând comic obsesia arhitectului Popescu pentru caroseria Daciei “mâncată literalmente de rugină, jantele strâmbate ale fostelor roţi, ferestrele fără parbriz”.

De acum, îmi amintesc de domnul Mercan, tatăl Mihaelei, colega mea de bancă pentru scurtă vreme, veşnic stând sub caroseria maşinii, incredibil sprijinită, cu frâna de mână trasă, pe un tăpşan, la întoarcerea de la şcoală. Îmi părea că e omul care locuieşte sub maşină, mă uluia perseverenţa lui de a sta mereu întins pe spate, sub maşină, reparând ceva ce nu se mai sfârşea şi ieşind murdar de ulei cu o cheie imensă în mână.

Dincolo de perdea se aude un glas: “Eu sunt Crina! Vrei să te joci cu mine!!” şi vreau să o zbughesc de aici să mă joc cu ea, dar trebuie să o iau prin curte şi nu mă mai satur de secvenţa “Arhitectului”. Aş vrea să fiu în toate camerele, să răscolesc casa, să aflu.

Şi se râde mult, mult, ca în copilărie, la “Arhitectul”, când aveai vreun vecin mai ciudat.

Noi îl aveam pe Domnul Ioan, pe sub scările căruia trebuia să cobor pe vine, tiptil, aşa încât să nu mă zărească şi să mă ţină din joacă, obligându-ne pe toţi să intrăm într-un concurs de matematică, pentru care câştigătorul „primea o călătorie cu racheta până pe lună“  iar cel ce care pierdea “o călătorie cu roaba până la groapa de gunoi”!! Apoi ne trimitea la tutungerie să-i cumpărăm "Carpaţi".  

Arhitectul Popescu este personajul principal din scena care se joacă în holul de la intrare în casă, în jurul căruia gravitează toate impresiile spectatorului, aşezat lângă scaunele dezasamblate dintr-o caroserie veche, amintind de autoturismul Dacia, claxonatul căruia arhitectul îi dedică ”cantităţi enorme de studii, monografii, comentarii, articole, lucrări de diplomă şi doctorat, de zece şi de o sută de ori mai multe decât cele despre Dante, Shakespeare şi Dostoievschi la un loc” .

Rareori se râde la Epilog, de obicei rămâi pe gânduri la sfârşit, dar uite că aici e invers!

Curtea e a tuturor, faci ce vrei, te joci, te uiţi la cer, alegi: ori intri la subsol, la “Ruletistul”, ori în spate mergi să îţi arate Crina sau Garoafa sau Puia cum să te joci cu iadeşul.

Oooo, dar Mendebilul te aşteaptă, povestit de băieţii care nu se satură uluindu-se!! În aer pluteşte o vagă emoţie nostalgică, asemenea celei insuportabile emoţii simţite de Cărtărescu, care ieşind de la librăria Sadoveanu şi trecând pe lângă Ciclop, a fost copleşit de amintirea unei culori „ roz ciudat, ivoriu, făcând ape moi şi cărnoase şi semilune gălbui „ asemenea culorii cesuleţului de cincizeci de bani”  cumpărat în copilărie.

 Cărămizile amintesc de maidane şi locuri părăsite, pânzele despart camerele altădată închise de pereţi şi sunetele te împresoară din toate părţile, îţi vine să tragi mereu cu urechea ca-n copilărie. Totul e incredibil de viu, aproape iţi pare rău că intri atât de târziu şi ieşi atât de devreme; afară pe străzi, case şi maşini reale dezvăluie rutina, aici, la Carol 53, Teatrul de Foc ascunde mistere.

Noaptea te împinge iar şi iar în casă, fără frică de scările dărâmate, de câteva ori ai merge la aceeaşi secvenţă pentru că da, personajele te cheamă într-una şi nu poţi rezista!!! 

Pe Crista Bilciu am văzut-o prima dată la atelierul Strindberg, din toamna trecută, când Cătălina Buzoianu a experimentat dramaturgia suedeză printre zidurile Curţii Vechi. Îmi place continua inspiraţie şi fluturarea pânzelor, care-mi amintesc de “Levantul” pus în scenă de aceeaşi Cătălina Buzoianu cu ani în urmă, la Teatrul Bulandra!Acelaşi Cărtărescu, altă regie..

Pânza desparte şi împarte camere, secvenţe, ascunde şi dezvăluie umbre, se frânge neputincioasă sub sunetele care trec prin ea, amestecându-se şi ameţindu-te!

Abia aştept să merg din nou, să mă arunc în amintiri, e drept mai mult ale mele decât ale domnului Cărtărescu, dar pe alocuri misterul adună întâmplări asemănătoare, căci libertatea jocului de altădată se întindea peste oraş, aidoma imaginaţiei, fără limite…

Altminteri, cum se face că toţi vroiam să tragem la sorţi, să ne ascundem, să fugim, să ne ţinem de mână, să sfredelim curioşi corpurile şi minţile noastre de copii?? Să ne fie uneori frică, de subsol, întuneric, de mame ca cea a Mendebilului….

Casele părăsite au viaţa lor şi atunci când le trezeşti se dezlănţuie aruncând ca “nişte limbi de foc” umbrele întâmplărilor ascunse printre rosturi, ca nişte secrete ale oamenilor. Fericiţii actorii care joacă la “Teatrul de Foc” îmi par nişte copii repetând  aiurea pe străzi, printre ziduri, în soare sau vânt, plecând cu bicicleta şi plesnind de speranţa că iese din ce în ce mai bine, pentru că e un spectacol în care ai nevoie să tragi de mână, să legi la ochi şi să chemi! Sper că l-au chemat şi pe Mircea Cărtărescu care, ca la o mare întâlnire cu foştii prieteni, să continue căutarea veşnică a Mendebilului..

Eu mă duc!!!

Miroase a cretă în curte, aşa cum miroseau rândurile scrise de Mendebil:

“SĂ NU RÂDEM DE LUMPA  

SĂ NU CHINUIM ANIMALELE

SĂ NU NECĂJIM FETELE

SĂ NU JUCĂM VRAJITROACA

SĂ NU NE MURDĂRIM

SĂ NU VORBIM URÂT

SĂ NU MINŢIM

SĂ NU NE PÂRÂM

SĂ NU NE CERTĂM

SĂ NU NE BATEM “

Pe zidul dărâmat al curţii se scurgea o pisică, sper să mai joace şi acum…

 

  Aş scrie pagini întregi, dar ce rost ar avea??Obligatoriu de mers cu prieteni din copilarie, iar dacă e imposibil, poate sunt de găsit acolo. 

   Spectacolul e mâine,15 iulie,  la 21.00, la Carol 53, când se lasă noaptea…   

   Habar nu am cum de spectacolul acesta vine chiar după 3 zile de la întâlnirea cu colegii din şcoala generală, adunaţi ad- hoc de o învăţătoare care face naveta între USA, Mexic şi România şi care a apărut cu un teanc de lucrări de control şi felicitări de Sărbători şi sau sfârşit de an.

  Eu cred ca  povestea lui Cărtărescu, aşa cum o vede Crista Bilciu,  deschide pofta de altfel de copilărie ...