NOSTALGIA pe blogul ”dependent de cultură”

Mulțumim d-nei Mihaela Drăgan pentru postarea pe care o preiau mai jos. Originalul e aici.

duminică, 14 iulie 2013

Nostalgia ...

Bineînţeles că m-aş juca într-o casă părăsită, aşa cum ne jucam cu toţii pe străzile pe care astăzi nu vezi nici un copil liber. Cu toţii sunt prizonierii fricii şi supravegherii permanente…

Dar noi avem amintirile fabuloase, uluitoare, în care descopeream lumea alături de prietenii noştri sau, dimpotrivă, ferindu-ne de copii nesuferiţi, printre case, prin cotloane, în locuri părăsite sau pe terenuri de sport, uneori chiar prin subsoluri, dincolo de garduri, curţi, pe ceea ce se cheama teritoriul interzis!

Se înmulţesc întâlnirile cu foştii colegi, cele mai spectaculoase rămânând de departe acelea cu prietenii şi colegii din şcoala generală, care poartă dorul de copilul din noi, sincer, direct, crud uneori, dar atât de frumos, pe care-l închidem pentru totdeauna în adâncul sufletului. Din când în când mai tresaltă la câte o întâlnire sau mai aleargă printre pagini de jurnale, cărţi, regăsindu-se în fotografii.

Nostalgia …

Dorul de copilărie şi de mister te mistuie până în pragul disperării uneori, dar iată că există şansa de a te rupe de realitate preţ de câteva ore mergând pe CAROL 53 unde se joaca “Nostalgia”, de Mircea Cărtărescu, în regia Cristei Bilciu.

Tineri, frumoşi şi nebuni, actorii te iau de mână, te leagă la ochi, te prind în joc şi uiţi de timp, pentru că el se plimbă pe vârfuri cu ceasul în mână.

Când am ajuns prima dată, am privit cu raţiune şi luciditate vila părăsită, m-am temut de improvizaţie ieftină, de pericol de prăbuşire, dar tinereţea a năvălit din fiecare ungher şi m-a împins în jocul de care nu m-am mai săturat.

Asa ca mâine, 15 iulie, merg iar la căderea nopţii la o nouă reprezentaţie …

Într-una aş intra în casă să mă joc, aş coborî pe scări legată la ochi şi aş asculta poveştile despre primele îmbrăţisări, despre primele săruturi “uşor penibile, mai mult pe obraji şi pe ochi decât pe gură” aidoma Ginei din Nostalgia.

Imaginaţia însă te împinge într-un trecut personal, plin de amintiri trezite de personajele lui Cărtărescu. E uluitoare lumea copilăriei urbane lăsate în urmă de noi toţi, de negândit pentru copii prezentului, însoţiţi permanent dintr-un loc în altul de adulţii paznici ai jocului şi fanteziei. Eu una mi-am amintit de Neluţu, prietenul meu din Calea Văcăreşti, cu care număram neputincioşi stelele de pe cer seara, stând pe treptele scării din faţa casei, de Cristi Geantă, cu care mă ascundeam cale de 3 străzi când jucam” de-a v-aţi ascunselea”, nu atât de a fi de negăsit, cât de plăcerea alergatului mână în mână!! Şi mai ales de Bogdan Diminstranschi, cu care veneam zilnic de la şcoală râzând şi fugind de Paraschiva, femeia din casa lor, de Monica, în a cărei curte mă jucam până se aprindeau becurile pe stradă.

Pe toţi i-am pierdut, precum Cărtărescu pe Mendebil!! Aş inventa o rubrică de anunţuri la mica publicitate, “pierdut prieten copilărie, recompensă găsitorului”. Mă doare faptul că au dispărut odată cu mutarea mea din cartier.

La Carol 53 poţi să cauţi liniştit copilăria câteva ore, e suficient să intri ca “Alice în ţara Minunilor” alături de actori în camerele părăsite, cu găuri în pereţi, ca să te cuprindă linişitea şi veselia căutării frenetice a unei lumi dispărute.

E vremea reuniunilor, a marilor întâlniri, a candoarei, a greşelilor din copilărie care ne urmăresc o vreme făcându-ne în ciudă, a temerilor, a primelor sentimente. Casa e năvălită de scene jucate simultan, replicile se aud de peste tot, se suprapun firesc, ca-n viaţa reală.

Eu am intrat prima dată la “Arhitectul” unde se joacă Epilogul, alegând sfârşitul, pentru a nu ştiu câta oară, în locul începutului, poate pentru întrebările lui Thomas Mann care preced capitolul: 

“În definitiv, în lume nu există decât o singură problemă: cum să răzbaţi? cum să ajungi la larg? Cum să sfărâmi cristalida şi să devii fluture”?  

Pe fundalul unei pânze albe luminate, umbrele vin pe rând aruncând comic obsesia arhitectului Popescu pentru caroseria Daciei “mâncată literalmente de rugină, jantele strâmbate ale fostelor roţi, ferestrele fără parbriz”.

De acum, îmi amintesc de domnul Mercan, tatăl Mihaelei, colega mea de bancă pentru scurtă vreme, veşnic stând sub caroseria maşinii, incredibil sprijinită, cu frâna de mână trasă, pe un tăpşan, la întoarcerea de la şcoală. Îmi părea că e omul care locuieşte sub maşină, mă uluia perseverenţa lui de a sta mereu întins pe spate, sub maşină, reparând ceva ce nu se mai sfârşea şi ieşind murdar de ulei cu o cheie imensă în mână.

Dincolo de perdea se aude un glas: “Eu sunt Crina! Vrei să te joci cu mine!!” şi vreau să o zbughesc de aici să mă joc cu ea, dar trebuie să o iau prin curte şi nu mă mai satur de secvenţa “Arhitectului”. Aş vrea să fiu în toate camerele, să răscolesc casa, să aflu.

Şi se râde mult, mult, ca în copilărie, la “Arhitectul”, când aveai vreun vecin mai ciudat.

Noi îl aveam pe Domnul Ioan, pe sub scările căruia trebuia să cobor pe vine, tiptil, aşa încât să nu mă zărească şi să mă ţină din joacă, obligându-ne pe toţi să intrăm într-un concurs de matematică, pentru care câştigătorul „primea o călătorie cu racheta până pe lună“  iar cel ce care pierdea “o călătorie cu roaba până la groapa de gunoi”!! Apoi ne trimitea la tutungerie să-i cumpărăm "Carpaţi".  

Arhitectul Popescu este personajul principal din scena care se joacă în holul de la intrare în casă, în jurul căruia gravitează toate impresiile spectatorului, aşezat lângă scaunele dezasamblate dintr-o caroserie veche, amintind de autoturismul Dacia, claxonatul căruia arhitectul îi dedică ”cantităţi enorme de studii, monografii, comentarii, articole, lucrări de diplomă şi doctorat, de zece şi de o sută de ori mai multe decât cele despre Dante, Shakespeare şi Dostoievschi la un loc” .

Rareori se râde la Epilog, de obicei rămâi pe gânduri la sfârşit, dar uite că aici e invers!

Curtea e a tuturor, faci ce vrei, te joci, te uiţi la cer, alegi: ori intri la subsol, la “Ruletistul”, ori în spate mergi să îţi arate Crina sau Garoafa sau Puia cum să te joci cu iadeşul.

Oooo, dar Mendebilul te aşteaptă, povestit de băieţii care nu se satură uluindu-se!! În aer pluteşte o vagă emoţie nostalgică, asemenea celei insuportabile emoţii simţite de Cărtărescu, care ieşind de la librăria Sadoveanu şi trecând pe lângă Ciclop, a fost copleşit de amintirea unei culori „ roz ciudat, ivoriu, făcând ape moi şi cărnoase şi semilune gălbui „ asemenea culorii cesuleţului de cincizeci de bani”  cumpărat în copilărie.

 Cărămizile amintesc de maidane şi locuri părăsite, pânzele despart camerele altădată închise de pereţi şi sunetele te împresoară din toate părţile, îţi vine să tragi mereu cu urechea ca-n copilărie. Totul e incredibil de viu, aproape iţi pare rău că intri atât de târziu şi ieşi atât de devreme; afară pe străzi, case şi maşini reale dezvăluie rutina, aici, la Carol 53, Teatrul de Foc ascunde mistere.

Noaptea te împinge iar şi iar în casă, fără frică de scările dărâmate, de câteva ori ai merge la aceeaşi secvenţă pentru că da, personajele te cheamă într-una şi nu poţi rezista!!! 

Pe Crista Bilciu am văzut-o prima dată la atelierul Strindberg, din toamna trecută, când Cătălina Buzoianu a experimentat dramaturgia suedeză printre zidurile Curţii Vechi. Îmi place continua inspiraţie şi fluturarea pânzelor, care-mi amintesc de “Levantul” pus în scenă de aceeaşi Cătălina Buzoianu cu ani în urmă, la Teatrul Bulandra!Acelaşi Cărtărescu, altă regie..

Pânza desparte şi împarte camere, secvenţe, ascunde şi dezvăluie umbre, se frânge neputincioasă sub sunetele care trec prin ea, amestecându-se şi ameţindu-te!

Abia aştept să merg din nou, să mă arunc în amintiri, e drept mai mult ale mele decât ale domnului Cărtărescu, dar pe alocuri misterul adună întâmplări asemănătoare, căci libertatea jocului de altădată se întindea peste oraş, aidoma imaginaţiei, fără limite…

Altminteri, cum se face că toţi vroiam să tragem la sorţi, să ne ascundem, să fugim, să ne ţinem de mână, să sfredelim curioşi corpurile şi minţile noastre de copii?? Să ne fie uneori frică, de subsol, întuneric, de mame ca cea a Mendebilului….

Casele părăsite au viaţa lor şi atunci când le trezeşti se dezlănţuie aruncând ca “nişte limbi de foc” umbrele întâmplărilor ascunse printre rosturi, ca nişte secrete ale oamenilor. Fericiţii actorii care joacă la “Teatrul de Foc” îmi par nişte copii repetând  aiurea pe străzi, printre ziduri, în soare sau vânt, plecând cu bicicleta şi plesnind de speranţa că iese din ce în ce mai bine, pentru că e un spectacol în care ai nevoie să tragi de mână, să legi la ochi şi să chemi! Sper că l-au chemat şi pe Mircea Cărtărescu care, ca la o mare întâlnire cu foştii prieteni, să continue căutarea veşnică a Mendebilului..

Eu mă duc!!!

Miroase a cretă în curte, aşa cum miroseau rândurile scrise de Mendebil:

“SĂ NU RÂDEM DE LUMPA  

SĂ NU CHINUIM ANIMALELE

SĂ NU NECĂJIM FETELE

SĂ NU JUCĂM VRAJITROACA

SĂ NU NE MURDĂRIM

SĂ NU VORBIM URÂT

SĂ NU MINŢIM

SĂ NU NE PÂRÂM

SĂ NU NE CERTĂM

SĂ NU NE BATEM “

Pe zidul dărâmat al curţii se scurgea o pisică, sper să mai joace şi acum…

 

  Aş scrie pagini întregi, dar ce rost ar avea??Obligatoriu de mers cu prieteni din copilarie, iar dacă e imposibil, poate sunt de găsit acolo. 

   Spectacolul e mâine,15 iulie,  la 21.00, la Carol 53, când se lasă noaptea…   

   Habar nu am cum de spectacolul acesta vine chiar după 3 zile de la întâlnirea cu colegii din şcoala generală, adunaţi ad- hoc de o învăţătoare care face naveta între USA, Mexic şi România şi care a apărut cu un teanc de lucrări de control şi felicitări de Sărbători şi sau sfârşit de an.

  Eu cred ca  povestea lui Cărtărescu, aşa cum o vede Crista Bilciu,  deschide pofta de altfel de copilărie ...