Interviu cu Crista Biilciu în HYPERLITERATURA

Am copiat interviul doar ca să nu se piardă (mi s-a mai întâmplat). Mai bine îl citiți în original, făcând click pe titlul de mai jos: Interviu cu Crista Bilciu despre teatrul de poezie: ”Îmi place să numesc întregul experiment un bâlci teatral. Întotdeauna am iubit ideea de bâlci, culoare, gălăgia, posibilitatea de a descoperi orice.” Crista Bilciu s-a născut pe data de 19 iulie 1978 la Târgu Mureș. Tot aici a urmat cursurile Facultății de Științe și Litere specializarea Română-Engleză în cadrul Universității „Petru Maior” , având și licență în Regie de Teatru, obținută în cadrul Universității de Artă Teatrală din același oraș. În 2004, a absolvit Masteratul în Istoria literaturii și metodologiile criticii literare la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș, iar din 2005 este absolventă a Masteratului în Managementul Proiectelor din cadrul aceleiași Universități. În 2011, a absolvit Universitatea Media din București, specializarea Regie de Film și Televiziune. În prezent, este regizor la Teatrul de Foc (vezi aici pagina de facebook), regizând spectacole pentru o echipă numeroasă, din care fac parte atât studenți (absolvenți) ai Facutății de Teatru, cât și actori amatori, dar pasionați. Ultimul spectacol regizat este Nostalgia 53, un spectacol cât 13 vieți, format din (ați ghicit) 13 momente care se joacă simultan în camerele unei care (mai exact la Carol 53).  ”Poezisele” este un alt proiect al său ce include improvizații ale actorilor pe texte din poeții români (vezi aici blogul proiectului). Pe 19 iulie 2013 a avut loc prima repetiție cu public a noului său proiect numit „MIORITICE (În căutarea lui Dracula)”. A regizat numeroase spectacole printre care regăsim titluri precum: „Cântăreața cheală”, „Așteptându-l pe Godot”, „D’ale Carnavalului”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”. Tot în 2011 a debutat cu volumul Poema desnuda la editura Cartea Românească (găsești cartea aici) în urma concursului de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2011, pe care l-a câștigat. Au urmat apoi Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Prima pentru anul 2011 și Premiul pentru debut „Mircea Ivănescu” pentru anul 2011. Volumul său are și un trailer pe care îl puteți urmări aici.   Cum a fost lansarea volumului Poema Desnuda , câștigător al Concursului de manuscrise al USR în 2011 și cum a fost receptat de public? Câştigarea concursului m-a luat total prin surprindere, a venit tocmai când îmi pierdusem încrederea în oameni şi în faptul că, dacă munceşti cinstit şi îţi pui tot sufletul într-un vis, vei reuşi. Iar fără convingerea asta nu merită să trăieşti. Nu m-am aşteptat deloc să câştig, numai că, după câţiva ani de teatru sărac, independent, în care nu ajungeam nicăieri, ajunsă la capătul răbdării, aveam nevoie de o schimbare. Aşa că am dezgropat un manuscris terminat cu câţiva ani înainte (nu credeam că e o carte și nu voiam să îl public) şi l-am trimis la primul concurs găsit pe internet. S-a întâmplat să fie concursul USR. Peste noapte totul s-a schimbat, începând cu felul în care mă vedeam eu și continuând cu felul în care mă vedeau cei din jur. Câteva zile am primit și telefoane de amenințare… Lansarea volumului s-a petrecut întâi la Târgu-Mureş, oraşul unde am crescut şi de unde am „evadat” la 27 de ani. A fost plăcut și, în același timp, cumplit: eu sunt, din fire, foarte timidă, aşa că, înainte, mi-a fost rău o săptămână întreagă de frică. Ideea de a sta în faţa unui grup de oameni, numai eu şi cartea mea, mi se părea mai insuportabilă decât un examen la şcoală. Eu întotdeauna mi-am picat toate examenele orale, după ce s-au învățat cu mine, profesorii mă lăsau întotdeauna, doar pe mine, să dau extemporal, dacă mă ridicau în picioare nu reușeam să îmi articulez nici numele… La prima mea lansare au venit surprinzător de mulți oameni, am dat peste 50 de autografe și mi s-a părut extrem de greu să scriu ceva potrivit fiecărui om în parte… Dar totul a decurs bine, deși, atunci când mi s-a dat cuvântul, nu am fost în stare să spun nici măcar ”vă mulțumesc că ați venit”. Numai că eu cred foarte mult în autoeducație și în perfectibilitatea ființei umane, așa că am repetat lansarea, tot la Mureș – ca să învăț să vorbesc în public. De altfel, pe urmă am profitat de meseria mea de regizor și, de câte ori aveam spectacol (vreme de 7 luni aveam spectacol săptămânal, la Muzeul Literaturii din București), ieșeam în fața publicului și vorbeam și în introducere și în încheiere, până când am învățat să-mi controlez o mare parte din emoții. Mă gândesc că am ceva de spus, așa că trebuie să învăț să îmi fac vocea auzită, altfel vor vorbi pentru mine cei care nu vreau să mă reprezinte. Revenind la cartea mea: ea a fost foarte bine primită, ceea ce m-a cam speriat. Am luat două premii naționale (”Mihai Eminescu” la Botoșani și ”Mircea Ivănescu” la Sibiu), am avut vreo 12 cronici în cele mai prestigioase reviste și am primit mailuri de la fani, care îmi scriau cât de mult se identifică, cu povestea mea, ceea ce a fost deopotrivă plăcut și neplăcut: plăcut – pentru că eram înțeleasă și acceptată; neplăcut – pentru că volumul era, într-o bună măsură, autobiografic și până atunci avusesem aroganța naivă de a crede că povestea mea interioară este unică și de nespus, de neacceptat. Eu sunt, în general, foarte retrasă, mă împrietenesc greu cu oamenii și sufăr pentru că mereu mi se pare că am atât de puține în comun cu majoritatea lor. Prezența cititorilor în viața mea a schimbat foarte multe. De fapt, dacă nu am mai scris nimic vreme de aproape doi ani acestui fapt se datorează: micul succes m-a făcut să fiu conștientă de faptul că nu sunt singură, că fiecare gând al meu se oglindește în altcineva și atunci am simțit că scrisul meu nu mai poate rămâne la fel de inocent.   Ai un alter-ego? Dacă da, cum îl cheamă și ce face? După cum spuneam, Poema Desnuda nu este neaparat o carte, ci un jurnal, așa că s-ar putea spune că Laura este alter ego-ul meu… Dar este vorba despre un jurnal interior, al gândurilor și viselor mele, nu al întâmplărilor cotidiene. Întotdeauna am considerat lumea reală ca pe un fel de laborator din care importam oameni, lucruri, întâmplări – le transform cu ajutorul imaginației și îmi populez cu ele lumea interioară. Când aveam 6-14 ani, aveam o oră de culcare foarte strictă: la ora 7 p.m. tata scotea siguranțele. Îmi era extrem de frică de întuneric, de somn, de moarte. Mă agățam de ultimele luminițe ale blocului de vizavi, care se stingeau treptat – de parcă erau ultimii oameni de pe planetă. Atunci am început să evadez într-o altă lume, a mea, construită după regulile mele. Faptul că ceea ce făceam se numește ”evadare” am aflat mult mai târziu, dintr-un roman polițist unde, după gratii, o femeie-ganster descoperise și ea, la fel ca mine, o viață paralelă. Câteva personaje dinPoema Desnuda datează încă din perioada copilăriei mele (de exemplu, Omul cu aripi)   Cum s-a născut ideea cu teatrul de poezie contemporană și mai apoi Teatrul de Foc? În 2011-2012 am fost plecată din Bucureşti un an întreg ca asistentă de regie a lui Silviu Purcărete şi devenisem foarte nerăbdătoare să fac ceva singură, să aplic tot ce am învăţat de la dl. Purcărete, să experimentez – în fine, să îmi încerc puterile. Nu mă prea pricep să negociez cu oamenii cu funcţii, dar, chiar din ziua în care m-am întors la Bucureşti (ca să nu am timp să îmi dispară curajul), l-am contactat pe Ioan Cristescu, despre care credeam atunci (greşit!) că e directorul Muzeului Literaturii Române. I-am propus să fac la MNLR un laborator de experimente teatrale. A spus: „Bine”. ”Când pot începe?” l-am întrebat. „Mâine”, a răspuns el. Așa că, în aceeași zi, am anunțat casting. Era iulie și se termina școala, dar nu au venit decât 8 oameni. Au urmat trei luni de repetiții zilnice: antrenament fizic, vocal, improvizație… Vedeam spectacole de teatru și dezbăteam cărți de teorie. Aveam reguli de disciplină foarte stricte: în primul rând, nu se admiteau absențe și nici întârzieri (numai 5 minute de întârziere erau suficiente ca un om să fie eliminat), fiecare membru al echipei avea sarcini, era responsabil cu un anumit aspect al pregătirii trupei. După trei luni, am rămas cu patru actori: Anda Saltelechi, Cristian Rus, Sandra Șimon și Rodica Bunea – cu ei am dat prima premieră: POEZISELE.       Din acel moment am jucat la public o dată pe săptămână, în fiecare zi de luni și, încet-încet, ne-am format un public. A urmat al doilea spectacol: Ieudul fără ieșire, de Ioan Es. Pop șiBlas-fem, o incursiune în poezia românească feministă. Am simțit că nu vom rezista mult la Muzeul Literaturii (angajații muzeului, deși oameni de cultură, nu au venit niciodată să ne vadă, cu excepția lui Paul Vinicius) – așa că ne-am gândit să ne luăm un nume, pentru ca, atunci când ne vom muta în alt spațiu, să nu pierdem tot ce am construit aici. Așa am ajuns să ne numim ”Teatrul de Foc”. Mi-ar plăcea să am o poveste frumoasă despre cum am ales acest nume, dar nu am. Am căutat zile în șir și, atunci când am găsit numele, nu a fost un moment din acela în care simți că ai găsit exact ceea ce trebuie (așa am simțit când am ales Poema Desnuda sau ”Poezisele”).     Din toate numele la care ne-am gândit atunci, l-am ales pe acesta pentru că focul e viu, focul transformă, focul poate nimici, dar din foc renaște pasărea Phoenix… Ceea ce aveam noi în comun, ca trupă de teatru, era dorința de a repara ceea ce stricase la noi facultatea și societatea, de a ne învinge defectele, de a ne disciplina și a renaște artistic. Chiar și acum, când caut membri noi pentru trupă, mă interesează mai mult oamenii care au luptat și au pierdut și vor acum să o ia de la capăt, să (re)descopere teatrul și să se (re)descopere pe ei înșiși.   Cum alegi cărțile/poeziile pe care vrei să le regizezi? Iniţial nu am ales nimic, nu voiam neapărat să regizez poezie. Pentru că eram găzduită de Muzeul Literaturii Române, mă simțeam oarecum obligată să mă axez pe ea, deși eu am tânjit întotdeauna după Cehov și Shakespeare și nu aș vrea să îmi închei cariera fără a pune în scenă opera lor integrală. Dar acolo, în laboratorul nostru de la muzeu, cuvântul cheie era: ”experiment”. Am simțit nevoia să aduc niște texte pe baza cărora să improvizăm și să experimentăm și nu puteam aduce, de exemplu, Hamlet, pentru că acela este un text pe care nu îl poți aborda cu inocență, ai deja prejudecăți, știi cum e Hamlet, cum e Ofelia, cum e Polonius, știi exact despre ce este vorba. Am vrut un text despre care nimeni dintre actori nu avea vreun punct de reper: nici valoric, dar nici în ceea ce privește semnificația – am vrut să descoperim totul de la zero. Așa că am ales poezie contemporană românească: le-am adus actorilor texte despre care ei nu știau nimic: texte de Ion Mureșan, Angela Marinescu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Mariana Marin, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Ileana Mălăncioiu etc. Inițial a fost o criză de panică, nimeni nu înțelegea nimic și nimeni nu știa cum s-ar putea ”rezolva teatral” un asemenea text – dar exact asta și urmăream. Eu am intervenit foarte puțin în regia ”Poeziselor”, până la urmă echipa a învățat să scape de prejudecăți, să-și asculte intuiția, să se joace și să riște. Eu nu am făcut decât ceea ce l-am văzut pe Purcărete făcând la Sibiu, la Călătoriile lui Gulliver: am construit echipa și am supravegheat ”expediția” ei teatrală, am încercat să le ofer mereu material de ”joacă” și de inspirație, fără să intervin ”dictatorial”. Când toată lumea a început să intre în panică deoarece anunțasem premiera și ei credeau că nu am construit încă nimic, le-am arătat fragmentele pe care le construiseră ei singuri: însumau deja mai mult de jumătate de spectacol. În final, nu am făcut altceva decât să ordonez bucățile. Astfel, nu eu am ales textele, echipa le-a ales: din multele texte cu care ne-am jucat, le-am păstrat pe cele care ne-au ”ieșit”. Cu Ieudul povestea e puțin diferită: am făcut așa o pasiune pentru cartea aceasta, încât mergeam pe stradă citind-o. Actorii m-au văzut cu ea la repetiții și am început să o citim împreună, descoperind că e un întreg univers, că are personaje, că are o poveste care se construiește ca o plasă de păianjen. Am stat mai bine de 3 ore citind cartea sistematic, pagină cu pagină – și nu am ajuns nici măcar la jumătatea ei. Atunci ne-am hotîrât să o arătăm și spectatorilor noștri: l-am contactat imediat pe dl. Ioan Es. Pop, cu care am avut o întâlnire foarte plăcută… Din păcate, experimentele noastre poetice s-au cam încheiat când am fost ”exmatriculați” de la Muzeul Literaturii: în general, lumea teatrală nu e interesată de poezie, după cum și poeții sunt reticenți la teatru, temându-se că un actor se apucă neapărat, prin definiție, să declame sforăitor versurile.   De ce ai ales Nostalgia? Ziceam că, după 7 luni de muncă zilnică, neplătită, am fost daţi afară de la MNLR. Se pare că adevăratul director al instituției a considerat că ceea ce facem noi e scandalos (văzuseIeudul fără ieșire, în care întindeam 40 de metri de elastic și, sub ochii spectatorilor, transformam sala muzeului într-o imensă pânză de păianjen, pe care Anda Saltelechi, în rolul Nenorocului, dansa cu sânii goi, machiată grotesc). Aveam trei spectacole pe care nu aveam unde le juca și voiam să salvez măcar unul dintre ele, așa că m-am apucat să caut spații. Așa am ajuns la Carol 53, citisem despre ei pe internet. Totul părea, la o primă impresie, cam suspect: casa ruinată, gardul de fier, cu lacăt, pustiu peste tot… Înainte să intrăm, i-am spus actriței mele, Anda, să lăsăm vorbă la cineva cunoscut să sune la poliție dacă nu ieșeam de acolo în 10 minute. Am intrat să le propun să jucăm acolo ”Poezisele”, dar când am văzut casa în interior, altceva mi-a ieșit pe gură, de parcă eram Alice în Țara Minunilor: ”Nu vreți să regizez Nostalgia lui Cărtărescu, un spectacol itinerat, în toată casa”? Ne-am înțeles pe loc și am stabilit premiera într-o lună. Pe urmă m-am gândit că sunt nebună, nu mai recitisem cartea de 10 ani, mi-o aminteam vag și eram aproape sigură că nu voi obține acordul lui Mircea Cărtărescu. Ce s-a întâmplat pe urmă e o mare surpriză și pentru mine.       Ce proiecte plănuiești pe viitor legate de teatrul de poezie? Din păcate, nu plănuiesc nimic pe viitor, mai ales că majoritatea poeților pe care i-am pus în scenă au manifestat un dezinteres total față de activitatea noastră, unii nici nu au răspuns invitației de a veni să vadă ce făceam, alții au spus că nu le plac actorii în general, pentru că actorii ”declamă”. În plus, o mare parte din vina eliminării noastre de la MNLR o are soția unuia dintre poeții puși în scenă de noi, deranjată, pesemne, de faptul că activitatea noastră neplătită făcea inactivitatea ei plătită în acel muzeu, flagrantă. Știi cum se spune: ”nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”… Oricum, după aceste trei spectacole de poezie am început să primesc o mulțime de volume (proaste!) de la tot felul de veleitari, care se voiau și ei puși în scenă – și asta, de asemenea, mi-a mai tăiat pofta de spectacole de poezie, mai ales că nu prea găseam spațiu de joc pentru ele. Poate dacă găsesc un alt volum care să aibă asupra mea impactul pe care l-a avut Ieudul…, o mai fac, dar de plănuit nu plănuiesc nimic…   Cum ai ales rolurile pentru personajele din Nostalgia? Când m-am apucat de Nostalgia aveam numai 3 actori și voiam să fac spectacolul doar cu ei. Dar, pe măsură ce repetam şi făceam, săptămânal, repetiţii deschise publicului, veneau tot mai mulţi doritori să ni se alăture. La început primeam actori profesionişti sau studenţi la actorie, dar apoi au început să vină şi liceeni care se pregăteau să dea examenul de admitere sau chiar oameni care nici nu avuseseră vreodată intenţia de a deveni actori. Iniţial am vrut să îi refuz, dar mi-am amintit ce mi-a spus dl. Cătălin Naum: cum să refuz pe cineva care venea să descopere ce e teatrul? (În plus, mie mi s-au închis atât de multe uși în față, încât mi-am jurat să nu închid niciodată ușa mea în fața nimănui.) Ultimele două roluri cred că le-am dat chiar cu o zi înainte de premieră, dar am continuat să primesc oferte de la actori și după ea…   Cum ai gândit modul de reprezentație pentru cele 13 momente din Nostalgia? Am lucrat la NOSTALGIA 53 ca în transă, nu am ales nimic, lucrurile s-au întâmplat pur şi simplu. E ceva ce am învăţat încă de când eram la Teatrul PODUL, lângă dl. Naum. Când lucrezi cu sufletul deschis, lucrurile se leagă, se rezolvă de la sine. Târziu am început să dau în mod conştient o formă spectacolului. El a avut mereu energia lui proprie, pe care nu am încercat să o oblig în vreun fel să mi se supună. Uneori, când spectacolul stă să înceapă, le reamintesc actorilor că noi toți suntem parte din casă și casa e vie, respiră și visează odată cu noi. În definitiv, ea, casa, a ales ca eu să fac acolo Nostalgia. Fără să-mi dau seama, am pus în scenă cele 5 nuvele din carte prin procedee total diferite: ”Ruletistul” începe ca teatru senzorial, dar e experiența teatrală cea mai apropiată de ceea ce se vede într-un teatru de stat; ”Arhitectul” e teatru de umbre; ”Mendebilul” este o combinație de teatru și film (am filmat pentru el, împreună cu toată echipa, un scurtmetraj de 20 de minute, cu ajutorul Paulei Oneț); ”Gemenii” este un fel de performance axat pe dans; ”REM”, spre deosebire de celelalte bucăți, localizate fiecare în câte o încăpere, este răspândită în toată casa și se bazează mult pe improvizație: cele 7 fețițe, Reginele, se joacă cu spectatorii și sunt și un fel de ghid al casei, apoi mai este păianjenul, Egor… Cineva a spus că este vorba despre o ”instalație de spectacole”. Mie îmi place să numesc întregul experiment un ”bâlci teatral”. Întotdeauna am iubit ideea de bâlci, culoare, gălăgia, posibilitatea de a descoperi acolo orice.          Două momente care mi-au părut bizare și totodată interesante sunt cel cu Nana și semnificația REM, precum și dialogul cu scriitorul Egor. Sunt curioasă, cum le-ai gândit și cum le interpretezi tu? Dacă aș vorbi despre asta, totul ar deveni extrem de banal. Abia cu o zi înainte de spectacol am introdus camera REM, în momentul în care am avut o revelație: ce este pentru mine REM și de ce am făcut eu întreg spectacolul. Așa cum Nana, la finalul cărții, realizează că REM este momentul în care, copilă fiind, a sărutat-o pe Ester, mi-am amintit și eu de momentul privilegiat al vieții mele… De fapt, nu mi-am amintit, pentru că nu-l uitasem, ci m-am împăcat cu el. Am învățat să nu îl arunc la gunoi din frustrarea că aparținea trecutului. Am vrut ca și spectatorii să aibă acest moment foarte personal, al privirii în propria oglindă. Nu prea credeam că vor intra în joc, dar m-am înșelat. Unii rămân în camera secretă și 10 minute…     Nana și Egor Cum se comportă publicul, cum reacționează și cum interacționează cu conceptul de teatru de poezie? Iniţial oamenii se feresc de ideea de poezie-teatru sau teatru-poezie. Se feresc atât oamenii de teatru (care nu prea citesc poezie), cât şi poeţii, care se tem că actorii declamă şi le distorsionează versurile. Dar odată ajunşi oamenii în sală, fie actori, fie poeţi, reacţiile au fost foarte pozitive. S-a întâmplat, totuşi, de câteva ori (nu des) ca oameni mai în vârstă să se ridice şi să iasă spunând, scandalizați, că ”ne-am bătut joc” de poezie. Noi ne-am bucurat și de experiența asta, dacă experimentele noastre ar fi aplaudate în unanimitate, ar fi înfricoșător. În plus, uneori căutarea noastră e atât de personală, încât aplauzele de la sfârșit sună ridicol.   Cum ai făcut tranziția de la poezia scrisă la cea pusă în scenă? La fel cum se face tranziţia de la orice text la scenă. Nu are nicio importanţă dacă sunt versuri sau nu. Le-am citit, le-am simțit, ne-am exprimat liber pornind de la ele. Niciodată nu le-am explicat nimic actorilor despre text, nu le-am ținut cursuri de teorie sau critică literară. Doar i-am învățat să se apropie de text cu sinceritate, de orice text.   Te-ai gândit să pui în scenă poezii proprii? Nu, mi se pare prea intim. Ajunge că am avut curajul să le scriu. Cumplită mi se pare și ideea de a pune în scenă vreun text dramatic scris de mine. Nu cred că îl pot privi obiectiv din punct de vedere regizoral dacă l-am scris eu. Mă feresc de asta, dar cine știe… În general, în viață, îmi place să fac lucruri de care mă feresc.   Pregătești un nou volum de versuri? E un balaur cu care mă lupt de mai mulţi ani. Se numește Evanghelia după Lilit și e scris pe jumătate încă de când am predat Poema Desnuda la USR. Nu mă pot aduna să îl termin… Poate în august, când e luna mea de vacanță teatrală.   Mai ai și alte proiecte ce au legătură cu poezia? Vreau să alcătuiesc, împreună cu echipa mea, o videotecă de poezie, sub numele POEZISELE, o colecție de videopoeme. Sunt curioasă dacă vreuna din aceste poezii va deveni viral. Dacă poezia românească poate deveni viral. Sau teatrul – în fine, un act de cultură. Asta e ambiţia mea, să fac cultura românească virală. * Mai jos aveți un fragment din premiera spectacolului ”Ieudul fără ieșire” (regia Crista Bilciu), în prezența autorului Ioan Es. Pop   foto © Andreea Simion Articol publicat de Alexandra-Georgiana Andrei la 20 iulie 2013.