De la psihologie la scenă: Liliana Radu, psihologul de la Teatrul de Foc

 Ați avut vreodată un dor care să vă mistuie până în cele mai adânci cotloane ale sufletului? De aici a plecat interesul meu pentru o colaborare cu Teatrul de Foc: să îmi mai sting setea! Setea de frumos, de arta și de oameni dăruiți până în măduva oaselor ei!

            Îmi doream să fac parte din acest proiect, dar nu știam sigur cum pot contribui. Îmi lipseau spectacolele Cristei, și chiar și serile în care măturam cu sârg scena alături de actorii ei. Când Crista mi-a propus să joc, ceva mai presus de mine nu m-a lăsat să refuz, deși nu m-as fi gândit niciodată să ajung sa fac asta, și au fost momente în care nu m-am crezut în stare sa o fac. Ce m-a frapat însă este că fiecare om din echipă cu care am interacționat, în momentul în care ceea ce făceam eu era departe de ceea ce ar presupune un rol, au spus: “ La spectacol va fi mai bine, la spectacol vei simți...!” Și mă tot miră încrederea pe care o investesc oamenii aceștia în mine. Și mă tot întrebam ce voi simți? George îmi povestea mereu de importanța costumului și machiajului, și cum te transformi atunci când te îmbraci în personaj, dar nu mi-am imaginat că poate fi așa. Nu pot să exprim în cuvinte ceea ce am simțit jucând în Nostalgia nr. 13, dar am simțit! Și înțeleg acum de ce oamenii aceștia ciudați si neînțeleși până acum, sunt dispuși să sacrifice atât de mult pentru șansa de a fi acolo, în fața oamenilor. Tare mi-ar fi plăcut să știu asta mai demult.

            Da, Teatrul de Foc pentru mine este șansa de a mă simți din nou întreagă. Experiența asta mă consumă, și mă revigorează în același timp.

            Aș fi, cel mai probabil o actriță tare slabă, și, dincolo de asta, prima mea dragoste rămâne omul (voiam să spun psihologia, dar mi-am dat seama că aș minți), mă fascinează cum oamenii găsesc atâtea moduri de a crește, și atâtea moduri de a le oferi celorlați șansa să crească.

            Și rar întâlnești atâția oameni frumoși adunați într-un singur loc, muncind precum furnicile, pentru binele mușuroiului.

            Cred ca Teatrul de Foc este de fapt un fel de REM, un loc unde te cauți pe tine, ca fiecare om din echipa este asemenea scoicii Nanei, poarta fiecare în palma o harta spre Sine. Sinele sau, sinele meu, sinele tău... spectatorule! Asa cum tu porți în podul palmei harta noastră!

Liliana Radu e psiholog și, deși cumva de pe margine, e de multă vreme alături de noi: fiind iubita lui George Crețu - care a jucat în 4 spectacole ale mele - ea a fost mereu martoră chinurilor și căutărilor tinerilor oameni de teatru, în luptă cu sine și cu limitele personale, cu sistemul teatral, cu lipsa de șanse... După ”plecarea” lui George, Liliana mi-a spus că ar dori să intre ”oficial” în Teatrul de Foc, pentru a rămâne alături de lumea aceasta pe care o îndrăgise și pentru a putea oferi tinerilor actori un sprijin poate mai mare decât reușise să îi ofere lui George. I-am propus mai mult decât atât: i-am propus să ”schimbe tabăra” și să devină actriță în NOSTALGIA, să poată trăi pe viu tot ce știa numai din poveștile lui George. Puteți să vă jucați cu Liliana în seara asta, la ora 19, la Carol 53, în NOSTALGIA: ea e Esther, Regina Galbenă.

Să cunoaștem actorii de la Teatrul de Foc: Alina Cimpoeru

Alina Cimpoeru este în echipa Teatrul de Foc din mai 2013 și joacă în două spectacole: NOSTALGIA 53 (Timpul), MIORITICE (Ana lui Manole et.) și repetă acum la un alt spectacol, pe care îl veți vedea foarte curând.

Reporter: Spune-mi câte ceva despre tine. Unde te-ai născut, când, ce zodie ești?

Alina: Sunt Alina Cimpoeru, am 35 de ani și sunt actriță. Așa încep castingurile și da, asta sunt eu în foarte puține cuvinte. În mai multe aș putea spune că m-am născut și am crescut în Buzău. Mi-am petrecut vacanțele la bunici, prin zona vulcanilor noroioși și m-am mutat în București după terminarea liceului. Am rădăcini puternice și merg des la părinți și la țară. Cel puțin o dată pe lună, poate și pentru că am o afacere acolo. Mă atrage viața la țară, dar știu că nu pot face teatru pe izlaz. Dacă nu aș fi actriță, aș fi cu siguranță fermier. Îmi plac florile, copacii, pădurile, dealurile, râurile, ciripitul păsărilor, țesutul la război (pe care l-am învățat de la bunica), cozonacii scoși din cuptorul de afară, tihna satelor de munte, mirosul fânului proaspăt cosit. Cred în familie, în tradiții, în statul pe iarbă în nopțile de vară și vânatul stelelor căzătoare. Îmi place să călătoresc, să călăresc (atât cai pur-sânge cât și cai putere), să desenez, să decorez, să tricotez, să fac clătite, să merg cu bicicleta, să urc munți, să mă uit la un film cu iubitul sau și mai bine să vorbim verzi și uscate, să ies la o bere cu prietenii, la terasă, să moțăi în hamac la țară. Moto-ul meu e: trăiește extrem, iubește tandru și caută să devii înțelept. Lucrurile care mi-au făcut o impresie puternică au fost accidentul moto de acum 4 ani (am fost la un pas de neființă), vizita la Machu Picchu și drumeția până la Everest Base Camp.

Reporter: Vorbește-mi puțin despre pasiunea ta pentru motociclete?

Alina: A venit și asta fără veste. Ca și atracția pentru teatru, dar mult mai târziu, pe la 28 de ani. Am avut un prieten apropiat, motociclist serios, pe care îl admiram mult pentru calitățile lui umane. Fost coleg de liceu, l-am revăzut la întâlnirea de 10 ani de la absolvire și am fost impresionată de evoluția lui. Partea cu motociclitul nu mă impresiona până atunci și e posibil că mi-am dorit să urc la ghidon ca să mă dovedesc puternică și vrednică de prietenia lui. Cine mai știe?! Rareori ești sigur de modul în care ai luat un virus, cert e că ăsta s-a lipit iremediabil de mine. Sufăr când e cald afară, sunt în trafic și nu pe două roți. Recunosc că îmi place să merg repede, mi-e frică și tocmai asta îmi place. O fi vorba de adrenalină, așa spun specialiști :). În schimb, sunt paranoic de atent dacă am pasager. Nu am căzut niciodată cu pasager. Când e vorba de soarta altora, devin brusc foarte responsabilă. Cât despre modele și mărci, prefer categoria street, Honda și Suzuki, nu cele mai puternice că țin morțiș să trăiesc ceva mai mult decât speranța medie de viață a motocicliștilor. ;) 

Reporter: Ai spus cândva că pentru tine există și lucruri mai importante decât teatrul. Poți să detaliezi?

Alina: Cel mai important pentru mine e liniștea mea interioară. Sunt contruită, poate educată în așa fel, încât simt că am nevoie de un suflet pereche, alături de care să îmi fac o familie. Nu m-am grăbit cu asta pentru că mi-a plăcut să cunosc lumea, să călătoresc și mai ales să fiu convinsă că cel de lângă mine este cel care mi se potrivește. Așadar, liniștea mea e familia mea și e într-adevăr mai importantă decât teatrul. La modul general, cred în armonie și vreau să fac meseria asta doar dacă se mulează coerent pe personalitatea mea. Când ceva, orice, va suna fals în urechile mele, cu siguranță că mă voi îndrepta către locuri mai armonioase.

Reporter: Există o poveste în spatele deciziei de a face teatru?

Alina: De la grădiniță mă pregăteam să “mă fac” medic. De Crăciun, de ziua mea îmi doream mereu aceeași jucărie: o trusă medicală. Eram fascinată de mersul la spital - musai ca observator, nicidecum pacient - de doctori, de tot ce făceau ei acolo. Operam păpușile, dădeam medicamente copiilor din fața blocului, ce să mai, mă pregăteam temeinic pentru o carieră strălucită de medic. Am dat admitere la un liceu teoretic, cel mai bun din oraș, secția bio-chimie, pentru că acolo m-aș fi pregătit cel mai bine pentru admiterea la medicină. Totuși, în clasa a XI-a, mi-a intrat în cap, habar n-am cum, să dau la ATF, cum îi zicea pe atunci. Am vorbit cu profesoara de limba română despre asta dar, nu m-a ajutat prea mult. Am vorbit cu ai mei care au rămas perplecși. Deja făceam pregătire la fizică, punctul meu slab din admiterea la medicină și tot ce știau ei e că vreau să mă fac medic. Ce s-o mai lungim. M-au manipulat! Și încă prin mijloace simple gen “fetele cuminți nu dau la teatru” și “din teatru nu se trăiește”. Am lăsat-o baltă, era o bătălie pentru care viața mea poetică nu mă pregătise. M-am dus la medicină, am abandonat-o din primul an; am dat la ASE și l-am terminat cu master cu tot, am devenit om “serios”, aveam bani, statut și mai știu eu ce și după vreo 3 ani am făcut facultatea de teatru. Acum, profesional, nu mă mai interesează nimic altceva. 

Reporter: Există vreun rol pe care visezi să-l ai în cariera ta?

Alina: De multe ori m-am alintat că rolul vieții mele, cel pe care aș vrea să îl fac apoteotic, într-o bună zi, pe o scenă grandioasă e Hamlet. Dar nu e așa! Recunosc că nu-mi place deloc o femeie în rol de bărbat, mă irită omniprezentul Spiridon ( din “O noapte furtunoasă”) femeie și mă încearcă aceeași stare și în ce privește rolurile feminine, jucate de bărbați. Probabil sunt conservatoare sau mai rău, rezistentă la ideile noi :). Adevărul e că sunt fascinată de rolul Alta din “Act venețian” - Camil Petrescu. Cu personajul ăsta am avut dragoste la prima citire. Citeam și mă vedeam jucând. Probabil e o prostie și n-aș fi așa genială cum mă imaginez în rolul ăsta dar, sper sincer că îl voi juca într-o zi. Un alt rol ce mă atrage, e Tofana din ”Patima rosie” a lui Mihail Sorbul. Da, se pare că de fapt, dramaturgia românească e mai pe gustul meu.

Reporter: Spune-mi puțin despre cum vedeai viața în meseria asta în timpul facultății și cum o vezi acum?

Alina: Știam din timpul facultății că e dificil spre imposibil să intri într-un teatru de stat și mă gândeam că teatrul independent e soluția. Acum sunt într-o trupă independentă și clar văd lucrurile cum sunt de fapt. Nu mai cred că asta e soluția cea mai bună. Cu siguranță că e cea mai accesibilă dar sunt atâtea neajunsuri că mă întreb dacă îmi fac meseria. În primul rând nu mai cred că teatrul de stat e atât de inaccesibil cum îmi părea în facultate. În al doilea, în teatrul independent nu sunt oameni dispuși să muncească pe nimic ca: regizor tehnic, mașinist, sunetist, plasator și așa mai departe. Din cauza asta actorii trebuie să promoveze spectacolul, să facă afișe, să facă sunetul, să scrie cronici etc. Pe lângă faptul că majoritatea nu se pricep și nu fac cea mai bună treabă în acest sens, nici energie nu mai au, uneori nici timp, să își facă meseria de actor. Unde mai pui, colac peste pupăză, că majoritatea au nevoie să muncească și în alte locuri, fără prea mare tangență cu teatrul, pentru a putea efectiv trăi. În facultate, un profesor ne-a spus că dacă vrei să reușești într-un domeniu, trebuie să te dedici 100% acelui drum, să nu-ți risipești energia în tot felul de activități, dacă vrei să reușești, să excelezi în meseria aleasă. Vorbele domnului Ioan Cristescu mă bântuie din când în când; știu că are dreptate și că ar trebui să fiu mai hotărâtă pe drumul pe care am pornit. 

Reporter: Care este calitatea pe care o ai și care te va ajuta în meseria de actor, dar care este și defectul care crezi că nu-ți va lăsa drum liniștit.

Alina: Cred că mă ajută faptul că am resursele mentale necesare să fac orice îmi pun în cap, inclusiv un rol. Sunt capabilă să am o disciplină de fier, să rabd orice, să îmi canalizez toată energia pentru un scop care mie mi se pare că merită. În ce mă privește nu putem vorbi de vreun talent debordant dar dacă îmi place ceva, o pot face cu convingere, cu patimă. Nu stiu de ce iubesc așa tare să fac actorie. Mă bănuiesc de cele mai egoiste și superficiale motive dar, trag nădejde că dacă mă face fericită, nu poate fi așa de grav. Mai ales că uneori reușesc să-i încânt și pe alții cu ceea ce fac. Defectele sunt aroganța și comoditatea – cele două se bat constant în a-mi pune bețe în roate. Nu e nicio contradicție aici. Sunt stoică și comodă alternativ, nu în același timpul și nici în egală măsură. Nici nu știu când mă lovește una sau cealaltă. De fapt, sunt o răsfățată a părinților, a iubitului, a sorții și am tendința să fac doar ce-mi place.

Reporter: Ce înseamnă pentru tine experiența alături de Teatrul de Foc?

Alina: Nu vreau să sune a baliverne, pentru că sunt acum în trupa Teatrul de Foc și chipurile trebuie să vorbesc de bine, dar experiența mea în această trupă a fost, de la bun început, tămăduitoare. Mi-am dat seama după câteva zile, cât de multă nevoie aveam de ceea ce am făcut și fac alături de colegii mei. În primul rând antrenamentul zilnic m-a scos din amorțeală. Veneam convalescentă după o depresie care ținea în bună parte de un fiasco amoros, întreținută și de faptul că nu-mi făceam meseria, rupsesem complet legătura cu lumea asta, după facultate. Nu depășisem în întregime momentul, iar întâlnirile zilnice la Teatrul de Foc mi-au redat încrederea în mine, condiția fizică și pofta de viață. După aproximativ două luni de antrenamente, exerciții, improvizație și repetiții, inclusiv pe plajă, în cantonamentul teatral (ah, asta trebuie să devină o tradiție) am ieșit la public cu un spectacol adorabil: Miotitice (În căutarea lui Dracula). Am intrat și în proiectul mai vechi, Nostalgia53, în rolul Timpului - cu care am avut norocul să joc in Festivalul Fringe și în FNT. Am lucrat cu trupa și pentru videoteca de poezii contemporane și am început mai multe idei care deocamdată sunt în așteptare sau în lucru. Dincolo de tot tam-tam-ul care se face datorită regulilor din trupă, isteriilor, tensiunilor și lipsurilor, eu am găsit mereu la Crista și la colegi înțelegere și susținere de fiecare dată. Când am fost răcită, când am plecat 2 luni într-o călătorie sau când pur și simplu am avut ceva stringent de rezolvat. Așadar, experiența continuă și am convingerea că voi fi alături de Teatru de Foc pentru mult timp.

10 lucruri faine la meseria de actor (Anda Saltelechi)

1. Te ţine mereu în priză meseria asta. Sau aşa ar trebui. Nu te lasă să adormi. Sau aşa ar trebui. Suntem nişte privilegiaţi, nu facem acelaşi lucru în fiecare zi, cum ar fi să stăm la un birou şi să numărăm orele până ajungem acasă. Sau, când ne sună cineva, să zicem „uite, aştept să treacă timpul”...
 2. Se ocupă cu adâncimile sufletului uman, nu se termină niciodată, din fericire. Dimpotrivă, se complică, se ramifică. Asta înseamnă că nu te poţi plictisi, decât dacă eşti superficial poate. Tratează omul în simplitatea lui, în frumuseţea sau urâţenia lui. Poţi să le trăieşti pe toate, într-o seară poţi face pact cu diavolul iar în alta să nu ai ce mânca, sau să devii brusc un necunoscut. Toate astea te ajută, de fapt să înţelegi cât de complexă e.
 3. De-a lungul unei vieţi de actor poţi trăi mai multe vieţi de om. Un actor se joacă cu imaginaţia, deci nu trăieşte sec, la suprafaţă. Poate deveni gras sau slab, bătrân când e încă tânăr, copil, când deja e matur, femeie când e bărbat, bolnav când e sănătos, poate jongla cu vârstele, cu timpul... să-l sfideze. Am văzut odată un spectacol din Lituania, cred, într-un FNT. Jucau nişte bătrâni care abia se mişcau prin casă care, de fapt, era singurul lor univers...abia se târau din cameră până-n baie. Iar la aplauze, surpriză: au ieşit nişte oameni tineri, joviali, nu mai în vârstă de 30 de ani! Actorii sunt făcători de minuni! Ca să nu mai spun de efectul catharctic pe care-l pot oferi nişte actori care înţeleg sarcina pe care le-o dă regizorul, la rândul lui creator! Nu pot uita ce efect a avut doica din „Strigăte şi şoapte” a lui Andrei Şerban în momentul în care a îmbrătişat-o matern pe sora cea mică. A înviat-o în mintea mea pe mama! Actorii mi se par binecuvântaţi, nu vreau să mistific prea mult, însă chiar cred în asta.
4. Pot vorbi singuri pe stradă (pot repeta textul tare) fără să zică nimeni că-s nebuni, deraiaţi etc. Mi-o amintesc şi acum pe Ruxandra Sireteanu (eram la Metropolitană în Romană) şi fumam o ţigară în curte... Ea trecea pe lângă spunând text cu voce tare. Mi-a fost foarte simpatică. Nu am întrerupt să salut. Mi s-a părut o imprudenţă să fac asta.
 5. Un alt lucru fain la meseria de actor e că teatrul tinde să fie un loc de intersecţie pentru mai multe arte : pictură, muzică, proiecţii video... un loc de întâlnire pentru artişti, unde frumosul, dar şi urâtul, şi grotescul le stau la îndemână. Ce frumos e un actor total, unul care stăpâneşte mai multe lucruri. Ce frumos este să te dezvolţi în pemanenţă, să nu-ţi laşi simţurile să aţipească.
6. Întâlnirile. Un alt lucru fain în meseria asta. Cu tot felul de oameni. Stabilirea de conexiuni, şi nu doar genul ăla de comunicare forţată şi politicoasă. Normal, nu cred că felul ăsta de conexiune îl pot avea doar actorii. Ar fi aberant să cred asta.
 7. Cred că teatrul poate să împingă limitele unui om mai departe. Îl poate face mai puternic, mai conştient de sine. Mai ales experimentele. Adică nestatul în forme ştiute şi explorarea de teritorii noi. Genul de experimente Marina Abramovici, de exemplu. Atunci când urli să vezi cât poţi să urli! Sau când pui tot felul de obiecte în jurul tău şi te laşi pe mâna publicului, să vezi până unde poate merge un grup de oameni împotriva unui om care se lasă pe mâna lui. Sau statul faţă în faţă cu un alt om, necunoscut şi uitatul ochi în ochi. Mă preocupă foarte tare conexiunea dintre oameni, cum ajungi cu adevărat la celălalt, să-l vezi şi să te vadă. Să dai şi să primeşti. Nu ştiu, ăsta ar trebui, cred, să fie un prim scop al teatrului. Ca să transmiţi, de exemplu, alienarea individului, cred că întâi trebuie să te apropii de oameni şi să-i înţelegi în complexitatea lor! Să-i iubeşti.
 8. Poti face oamenii să râdă. Poţi să înveseleşti! Poţi fi liber! Ce grea e libertatea!
 9. Poţi să guşti cum e moartea înainte să mori.
10. Poţi face minuni, poţi ajuta oameni, să-i faci să se simtă mai puţin trişti. Să plece acasă săltând de bucurie, fără să ştie exact de ce, sau trişti, pentru că se identifică. Sau gânditori pentru că până atunci nu s-au gândit la asta. Sau sceptici! Sau, pur si simplu, cu o digestie mai bună  Cred că teatrul poate fi un mod de auto-cunoaştere şi de transmitere mai departe. Un mod de supravieţuire mai puţin sărac! Un loc sacru pe care vrem să-l recâştigăm în permanenţă. Asta înseamnă că l-am pierdut. Sunt momente în unele spectacole de o frumuseţe rară, dumnezeiască. Despre astfel de momente domnul Naum zicea că „a coborât îngerul”... Momentele alea când oamenii tac, nu aplaudă şi se gândesc la ce au văzut.

Anda Saltelechi a absolvit Actoria la Universitatea Hyperion în 2009 și este angajată la Teatrul Odeon din București. Colaborarea ei cu Crista Bilciu a început în 2003 și s-a concretizat în 20 de spectacole. Este alături de Teatrul de Foc de la începuturile lui, jucând în toate producțiile: o puteți vedea în ”Poezisele”, ”Ieudul fără ieșire”, ”Nostalgia 53”, ”Mioritice”, ”Cântăreața cheală”.

NOSTALGIA 53: mesaje de întâmpinare

La mulți ani, Teatrule!

Astăzi e Ziua Internațională a Teatrului și, în timp ce echipa mea, Teatrul de Foc, a sărbătorit-o, evident, făcând teatru în Cișmigiu (lucrăm la un nou proiect, despre care veți afla mai multe detalii foarte curând), eu mi-am petrecut-o doar scriind despre el - mai exact, văicărindu-mă - deoarece proiectul la care ucenicesc pe lângă dl. Purcărete e într-o mini-vacanță. De ce ”văicărindu-mă”: pentru că uneori mă poticnesc de mine însămi și mă opresc ca să mă întreb dacă drumul pe care merg e cel corect, dacă merg în direcția bună sau nu cumva în cea opusă, dacă merg suficient de repede sau încerc să îmi amintesc motivul pentru care am pornit-o la drum atunci când am pornit - și dacă nu cumva am ajuns să înaintez în virtutea inerției sau din vreun motiv egoist, care nu are nicio legătură cu teatrul. Întrebări care mi se par, de altfel, foarte pertinente și necesare, deși uneori îmi este frică de ce anume aș putea descoperi căutând în mine.

Dar, pentru că astăzi este vorba nu despre mine, ci despre teatru, vreau să îmi amintesc tot ce am câștigat eu făcând de aproximativ 9 ani cea mai frumoasă meserie din lume.

- cel mai important: am câștigat libertatea de a fi cine sunt și de a face numai ceea ce îmi doresc cu adevărat. Niciodată nu am fost sigură dacă oamenii care se trezesc în fiecare dimineață pentru a merge în fabrici, în birouri - oamenii care fac pâine, tund freze, ștampilează hârtii, ansamblează mașinării - fac asta din pasiune, pentru că sunt obligați să supraviețuiască sau nici măcar nu și-au pus niciodată problema asta. Pe mine de mică m-a îngrozit ”trebuie” și mă trezeam cu depresie și inima strânsă chiar și pentru a merge la școală (atât ca elevă, cât și ca profesoară mai târziu). De când fac teatru, mă trezesc în fiecare dimineață veselă și abia aștept să înceapă repetiția - uneori îmi pare rău că vine seara sau weekend-ul, iar în concediul pe care sunt forțată să-l iau din cauza actorilor, nici nu știu ce să fac

- copilărie/adolescență eternă. Toată ziua nu am decât să mă joc și să visez împreună cu o grămadă de alți copii mari: actori, regizori, scenografi, coregrafi, muzicieni, tehnicieni - care și ei nu fac toată ziua altceva decât să se joace. Am fost fericită când am întâlnit-o pe d-na Lili, care a renunțat la meseria de bibliotecară pentru a fi femeie de servici în teatru sau la alții care au renunțat brusc la tot ce aveau, pentru că nu puteau sta departe de lumina reflectoarelor

- posibilitatea de a trăi în lumi perfecte, pe care le pot construi sau corecta singură, după pofta inimii. De fapt, nu lumile sunt perfecte, ci faptul că sunt infinite: în fiecare lună, trăiesc altă viață, ele nu se termină niciodată și fiecare mă îmbogățește

- faptul că sunt înconjurată de mulți oameni mereu tineri, mereu în căutare - că mereu întâlnesc oameni noi. Și că am parte de tot ce e mai bun în acești oameni, pentru că fiecare dintre ei își urcă pe scenă eul ideal, ce are el mai frumos 

- călătoriile - faptul că mereu sunt în alt oraș și în alt teatru și asta mă ajută să fiu vie și să învăț mereu. Și abia aștept să cunosc un teatru nou, fiecare dintre ele un univers magic, o țară a minunilor, precum cea a Alisei

Îmi amintesc cum, o dată, dl. Naum a povestit că era îndrăgostit, trebuie să se căsătorească și, ajuns la starea civilă împreună cu respectiva domnișoară, nu și-a găsit buletinul. S-a întors acasă și l-a căutat peste tot - degeaba, a trebuit să își facă alt buletin - iar între timp iubita lui l-a anunțat: ”Eu plec la mare. Cu altul.” Și că exact la un an de la data nuntei care nu a mai avut loc, Naum și-a găsit pur și simplu buletinul la avizierul teatrului, nu se știe cum a ajuns acolo. Iar asta, ne-a spus dumnealui, ”a fost un semn că m-am însurat cu teatrul”.

Ce mi-ar plăcea să am și eu o poveste de dragoste la fel de romantică!

La mulți ani, Teatrule drag, ce bine că sunt a ta!

Crista

”Cântăreața cheală” din 2008 - amintiri și regrete

Pe Liliana, iubita lui George Crețu, am cunoscut-o după ce băieții din echipă, golani, râdeau deja de ceva vreme de duioșia cu care el, ditamai bărbatul bine făcut, vorbea mereu la telefon cu ”pui mic”. Cum am de când mă știu probleme cu reținerea numelor, îl întrebam apoi și eu uneori pe George, fără ironie, ce mai face ”pui mic”, iar el zâmbea mereu la asta cu o căldură care aproape mă făcea să-l invidiez pentru relația lui atât de curată și de stabilă, lucru rar întâlnit la tineretul din ziua de azi. Lili și George erau un cuplu decupat parcă din altă epocă, trăind în alt ritm, nemurdăriți deloc de vâltoarea Bucureștiului. Îmi amintesc și acum bucătăria în care ea punea zacuscă în timp ce noi gustam din mierea scoasă de George din stupii de acasă și cum ne-am jucat pe urmă în dormitor cu porcușorul lor de Guineea, Grigore, căruia i-au făcut și pagină de Facebook, iar eu nu am vrut nicidecum să-i dau prietenia mea virtuală unui porcușor.

Când am hotărât să fac laboratorul de experimente teatrale, botezat ulterior ”Teatrul de Foc”, George a fost printre primii pe care i-am chemat, dar trecea prin vremuri dificile (părinții lui plecați în străinătate i-au lăsat în grijă gospodăria și stupii) și nu a făcut față orarului strict impus de mine, a plecat după vreo două luni. După asta vorbeam din când în când la telefon și îmi tot spunea că, la toamnă, se eliberează și se întoarce să facem proiecte împreună...

Pe urmă o prietenă comună, actriță, m-a sunat să-mi spună că George a avut un accident stupid și a murit. Așa, pur și simplu. Eu eram în mașină în drum spre Târgu-Mureș, era o zi afurisită de vară și vestea părea atât de absurdă încât mi-a fost teamă să mă gândesc la ea. Mi-a fost teamă să cred că viața noastră, aflată abia la început, se putea termina atât de brusc, în timp ce ne încercam aripile, în timp ce noi ne pregăteam încă pentru ea.

Acum Lili face parte din echipa mea și aproape că aș spune că e cea mai nouă membră în NOSTALGIA 53 (ea e Esther, a debutat la spectacolul nr. 13), dar se pare că iarăși vom avea o înlocuire peste 5 zile, așa că cea mai nouă membră o veți cunoaște lunea care vine, la ora 19. Una peste alta, mă bucur că Lili este alături de noi.

Am scris toate acestea pentru că, la postarea mea de acum două zile, în care vorbeam despre începuturile spectacolului CÂNTĂREAȚA CHEALĂ, Lili a răspuns pe blogul ei și a pus acolo un fragment din lucrarea de licență a lui George (licență dată cu spectacolul meu, în care el juca pe dl. Smith - faceți click pe link și citiți - merită). George a notat totul cu minuțiozitate, cu o atenție și seriozitate de admirat - mi-am amintit tot ce a fost atunci, cu câtă dedicație s-a lucrat și cum am descoperit noi împreună, ca echipă, spectacolul acesta de la zero. Sunt surprinsă și bucuroasă că ceea ce am cerut eu actorilor a ajuns cu atâta claritate la ei și mi-aș dori să mai am prilejul să citesc și alte jurnale de repetiții (deși nu sunt sigură că cineva din echipa mea actuală ține vreunul, chiar dacă eu le zic periodic să o facă).

Citind acum gândurile lui George, mă simt puțin vinovată față de echipa mea nr. 2, cea de acum, cu nimic mai prejos decât prima, dar care a avut ghinionul să vină atunci când lucrurile în ”Cântăreața cheală”erau deja găsite. Ce neplăcut e pentru un regizor să ȘTIE. Teatrul se aseamănă cu religia, ai nevoie să crezi, dar nu să știi! Dacă știi nu poți fi decât mediocru.

Mai jos pun alt fragment din lucrarea lui George, mult mai puțin relevant decât cel ales de Lili, dar îl pun pentru echipa mea, să se liniștească în legătură cu ”eșecul” de la a doua reprezentație. Să vadă că așa e cu teatrul, e viu: uneori iese mai bine, alteori nu - nu e ca la film. Ar fi și păcat să fie altfel...

Fragment din lucrarea lui George:
          ”Premiera spectacolului “Cântăreaţa Cheală”  în regia Cristei Bilciu a avut loc la Teatru Studenţesc Podul în data de 22 noiembrie 2008 în cadrul Festivalului Eugen Ionesco. (…)
           În cadrul Festivalului aveam la dispoziţie doar o oră  pentru desfăşurarea piesei şi schimbarea decorului, aşadar am renunţat la scenele de început dintre soţii Smith şi soţii Martin.  Când am aflat data premierei eram încă la stadiul de studiu al textului, încă nu trecusem la mişcare scenică şi mai erau doar trei săptămani. (...)
      Când am început lucrul la piesă regizoarea Crista Bilciu propunea să jucăm  doar în lenjerie intimă, iar cu o seară înainte de premieră ne-a sugerat să purtăm costume din plastic, dar fiind incomode, într-un final am purtat haine negre în contrast cu  faţa machiată în alb. Doar cântăreaţa purta o rochie alba lungă şi işi făcea apariţia în scenă cu o lumânare în mână în timp ce restul actorilor aveau feţele luminate doar de lanterne.(...)
          Cea mai bună reprezentaţie a “Cântăreţei” am avut-o în data de 7 februarie  2009 la Teatrul Studenţesc Podul.   (...)Imediat după  spectacol domnul profesor Lazăr mi-a garantat că pot să susţin lucrarea de licenţă cu “Cântăreaţa cheală”, iar domnul decan al Facultăţii de Teatru,  Eusebiu Ştefănescu împreună cu  domnul regizor Mihai Lungeanu şi domnul profesor Cătălin Naum au convenit să dăm o reprezentaţie la Slatina – oraşul natal al marelui dramaturg Eugen Ionesco.

              
Primul şi singurul matineu  al nostru cu această piesă a fost susţinut pe 15 februarie 2009, o zi pe care nu o să o uit curând. În dimineaţa aceea ne-am adunat foarte greu, am spălat scena ca de fiecare dată înainte de spectacol şi nu am mai avut timp de o încălzire serioasă sau de o repetitie. Începutul a fost foarte slab şi nu am reuşit să îl aducem pe făgaşul normal. Eram atat de deconcentraţi încât toţi ne îndepărtasem de personaje şi de situaţie. În momentul intrării menajerei, după ce ne-am ascuns în public de pompier, am avut parte de un accident îngrozitor pentru un actor – am râs o dată cu publicul.  (…)   Acum realizez gravitatea accidentului. Nu a fost doar  gafă actoricească, ci şi un efect al faptului că eram mult îndepărtat de personajul meu – domnul Smith – pentru care situaţia de faţă nu era deloc comică. (…)  Tot în acest matineu, am avut parte şi de un accident tehnic- bateriile din lanterna căpitanului s-au descărcat, iar domnul Martin (nicidecum gazdele) i-au adus lanterna menajerei, lăsând actorul ce interpreta rolul menajerei fără lumină, fiindcă acumulatorii de rezervă nu funcţionau în acea dimineaţă. Menajera  a intrat în scenă cu o lumânare, fapt ce a anulat regizoral spectacolul.  De aici s-a dat totul peste cap, pentru că Mary lupta era de aceeaşi cu pompierul împotriva focului din oameni şi din casă, motiv pentru care gazdele ţineau ascuns focul în dulap de ochii lor. În felul acesta l-a  pus şi pe pompier într-o situaţie scenică dificilă, în care n-a găsit soluţii,pentru că rolul său era să stingă toate focurile din oraş.
          Invitaţii care au văzut pentru prima dată spectacolul n-au sesizat accidentul şi au crezut că face parte din regie. În acea dimineaţă l-am avut în sală pe domnul profesor  Nicolae Modreanu care ,din păcate, nu s-a putut bucura de o reprezentaţie deosebită. După aplauze nu am îndrăznit şi nu am găsit puterea să ies să-i mulţumesc pentru că a venit să mă vadă.
          În şedinţa de după spectacol regizoarea Crista Bilciu a fost atât de nemulţumită de atitudinea noastră de pe scenă încât ne-a anunţat că va încheia colaborarea cu noi. (…)”
     

Sunt Crista și revin doar să menționez că, după ”ședința” aceea, nu am încheiat, de fapt, ”colaborarea” cu ei :) Și nici nu-mi amintesc să fi vrut să-i pun să joace în lenjerie intimă, deși mi se pare foarte posibil...

Anda Saltelechi, te provoc să povestești și tu tot ce îți amintești despre felul în care am construit prima dată ”Cântăreața cheală”!

Crista Bilciu

Cântăreața cheală 2.2 - feedback de la actori

Anda Saltelechi (d-na Martin)
Au fost oameni multi. Ar fi fost fain sa fie fain. au fost probleme de plimbat pe usa, dupa inceperea spectacolului. Deconcentrare la noi, miscare si vorbe in public. Am avut impresia, de la inceput, ca nimic nu mergea cum trebuie, ca, reactiile tuturor, ba erau intarziate, ba prea lente. Nu ne ascultam in mod real. Totul mi s-a parut o forma fara continut adevarat. Poate pe alocuri a fost bine, oamenii au ras...iar noi am fost "publicotropiti" de multe ori. Nu a coborat niciun inger, ba mi se pare c-am speriat si dracul... e o experienta ce NU mai vreau sa o repet. Repet, publicul a ras, s -a destins, unii probabil s-au intrebat "what the fuck is this?"... Cred ca singura problema a fost ca NU AM AVUT PROBLEMA! Si ca s-a jucat formal, de-a surda pe mormant! Poti pacali cat de cat publicul, dar pe mine nu ma pot pacali. Si nici nu vreau. Publicul a ras, uneori chiar cu pofta, dar cred ca nimeni nu a plecat cu un fior pe sira spinarii si cu gandul : "uite, cam asa comunicam si noi, poate ar trebui sa salvam ceva... ne paste un pericol, numai exista comuunicare intre oameni, sa facem ceva! limbajul nu mai are putere, ne plictisim unii cu altii , suntem alienati, ne e frica!!!" Eu cred ca si cu asta ar trebui sa plece publicul acasa, nu doar cu niste rasete frivole! Data viitoare sper sa fie mai bine! Si sa ne dea cu adevarat de gandit ce s-a intamplat asta-seara.

Cristian Rus (dl. Martin)
Acesta este unul din momentele în care nu îmi vine să scriu feedback. Nu știu ce să spun despre spectacolul din seara aceasta. Public mult, gălăgios, un pic cam neatent sau distrat, nu știu care este cuvântul potrivit. Încă de la început am avut impresia că ceva nu merge bine. Nu știam ce, și energia nu creștea deloc. Nu se legau relațiile între personaje într-un mod natural, așa cum ar fi trebuit. Am încercat să fiu cât mai atent posibil dar se pare că există uneori situații când pur și simplu nu se leagă lucrurile. Sunt șocat să aud felicitări sincere de la public, chiar și după reacțiile din timpul piesei, mi-au dat de înțeles că le-a plăcut. Legenda celui de-al doilea spectacol continuă...

Mihai Marin (Căpitanul de Pompieri)
Feedback-ul e mai mult back decat feed. Dar sa incepem cu inceputul, inainte de spectacol am facut cateva exercitii care ne-au aratat ca suntem prezenti si ca lucrurile se leaga bine intre noi. Dupa ultimile aranjamente a intrat si publicul in sala. Intr-adevar, galagios si poate prea distrat. Din pacate se pare ca a fost de ajuns sa iasa cativa din sala in timpul spectacolului ca sa reuseasca sa strice ireparabil energia. Spectacolul nu a fost dezastros, am reusit sa recapatam atentia completa a publicului cam pe la jumatate, insa prea tarziu pentru a mai avea vreun efect profund asupra lor. Cu parere de rau, vina este numai a noastra, asta seara ne-am lasat mancati de public. E o experienta care nu va fi usor uitata si nici nu trebuie prea repede trecuta in uitare, a fost o lectie, inca una.

Florin Stoian (dl. Smith)
Of, of, of! si inca un of! Am sa incep prin a spune ca astazi inainte de spectacol am trecut prin diverse stari. De la carcei, amorteli si alte chestii somatice pana la a-mi imagina cum fug de la spectacol . Am crezut ca starea care s-a creat inainte de spectacol si aici ma refer la exercitiile de concentrare, jocurile, pe care le-am facut, ne vor ajuta sa facem un spectacol foarte bun. Am auzit zilele trecute ca "al doilea spectacol in general, iese prost" si am zis" de ce? nu este o regula!" Bine ca nu am pus un pariu ca pierdeam! Eu unul imi luasem ca punct de reper premiera. Nici nu stiu ce s-a intamplat mai exact! La inceput am simtit publicul foarte agitat si "neastamparat" dar pe parcurs am simtit ca au prins povestea noastra, asta in ciuda faptului ca nu se stabilise o conexiune intre noi, nu "prea" exista relatii, si nu reactionam "aici si acum" la ce se intampla pe scena. Bineinteles, eu unul am simtit si niste momente de adevar unde, zic eu, am fost adevarat, dar per ansamblu a existat o deconcentrare la nivel de grup. Nu am fost atenti la parteneri si cumva s-a intamplat ceva mecanic, o forma goala fara un sambure de adevar, Pe viitor cred ca ar bine sa luam in calcul lucrurile tehnice legate de inceputul si sfarsitul spectacolului. Si evident mai avem de lucrat la personaje si "situatie".

Evelyn Marcu (Cântăreața cheală)
Clar nu a fost cea mai buna seara a noastra. Deconcentrare la noi, deconcentrare la public, energie catre deloc, mi s-a parut ca seamana cu o repetitie de aducere aminte a textului si a miscarilor. Nici publicul nu a ajutat foarte mult, cel putin asa mi s-a parut. Categoric este nevoie de o mana din exterior. (Si ca o cireasa pe tort, dupa ce mi s-a blocat cearceaful in usa, si aproape ca m-am impiedicat in el de vreo 3 ori, la plecare am zgariat si masina X( )

Simon Sandra (d-na Smith)
Mi-e greu să vorbesc despre spectacolul de aseară. Am făcut o încălzire înainte, tocmai pentru a ne conecta mai bine unul cu celălalt în timpul spectacolului. Am avut emoții foarte mari și îmi era frică să nu iasă prost (se spune că a doua oară iese prost). Parcă am presimțit sau poate am cobit, nu știu. A început bine, dar cred că ne-am deconcentrat în urma "dezorganizării" unor spectatori, care fără bun simț au ieșit și au intrat la spectacol după bunul lor plac, deși au fost atenționați că disturbă actorii și chiar restul publicului.Nu am reușit să ne adunăm și să urmam același drum, iar când ne-am dat seama că ne scapă de sub control situația, că nu ne ascultăm reciproc (parcă vorbeam limbi diferite), a început să tragă fiecare în direcția lui, în direcția opusă, în toate direcțiile, până s-a format un "sens giratoriu'' care ne-a blocat pe toți. Nu vreau să dau vina pe public, noi suntem singurii care trebuia să-i facem să fie atat de atenți încât chiar dacă leșina în sală să asculte povestea însa mi se pare o totala lipsa de respect din partea unor oameni sa vina la un spectacol dupa ce au consumat alcool si au "mancat" iarba pe paine. In trecut la teatru se mergea imbracat in rochii de seara sau costum,exista un respect atat fata de actori cat si fata de tine ca spectator; in ziua de azi ne permitem orice si poate prea mult. Nu am nimic cu oamenii care beau, fumeaza,etc.,sunt destul de open mind atata timp cat raman politicosi,nu intrec masura si nu isi bat joc de munca celorlalti .Revenind la ceea ce am simtit si la ceea ce s-a intamplat in spectacol, de ce nu a iesit asa cum am vrut noi,de ce am ajuns sa fim atat de dezamagiti a doua zi, mi-e greu sa spun.Pot sau incerc sa promit ca data viitoare va iesi mai bine desi frica de nu a da gres va ramane pana la proba contrarie. Multumim celor care au venit,chiar si celor care au criticat spectacolul (mai putin celor care au venit.....asa cum au venit),criticile negative incercand sa le facem constructive.

Feedback de pe margine
Alina Cimpoeru
A fost prima data la spectacol si mi-a placut. Pentru ca am stat la intrare, m-au cam agasat niste spectatori ca au iesit in timpul spectacolului, mai exact 5 din cele mai tampite motive: ca voiau sa dea un telefon, ca voiau la toaleta. In fine, i-am invitat politicos sa plece de tot, ca au deranjat suficient. Erau bauti sau pur si simplu nesimtiti, n-au mai stat ca ii dureau picioarele. A, a mai fost unul care a scapat vigilentei mele si, desi incuiasem usa, a intrat dupa ce a inceput spectacolul si se indrepta catre scena. Am reusit la limita sa-l prind de mana si sa-l indrept in directia opusa. La terminarea spectacolului era bezna pe hol, eu nu am stiut cand si cum sa aprind lumina. Mi-a placut Sandra, e posibil ca ea mi-a atras atentia cel mai mult ca stateam aproape de ea. Mihai a fost putin nesigur la monolog, adica asa s-a vazut, asa parea, la monologul acela alambicat. Publicul a reactionat bine. Actorii s-au vaitat dupa spectacol ca nu a fost sustinut si sincer ca data trecuta, dar zau ca nu s-a vazut asta. Poate daca il vedeam data trecuta, mi-as fi data seama de diferenta. Cred ca spectacolul asta merita un loc mai bun pentru a se juca.

Luiza Cobori
Luni seră, colegii mei au jucat Cântăreața Cheală. Am ajuns devreme pentru a da o mână de ajutor. După ce totul a fost pus la punct, am făcut o scurta, dar temeinică încălzire alături de ei și gata, ceasul a ajuns aproape de ora de începere a spectacolului. Vorbind despre asta, vreau sa încep prin a-mi exprima bucuria și surpriza plăcută pe care mi-a făcut-o Florin; are Florin o așa onestitate pe scena și reușește să transmită o așa plăcută emoție când joacă cum de mult n-am mai văzut!... În mare, spectacolul a fost cu bune și mai puțin bune... Nu e o surpriză bănuiesc că în totdeauna este loc de mai bine și mai mult de atât, știu că fiecare în parte are mai mult de oferit.  Țin să trag un semnal de alarmă vis-a-vis de public...în fine...câțiva dintre cei prezenți ( slavă Domnului, nu mulți)... Noi facem teatru independent. Condițiile nostre de lucru nu sunt dintre cele mai luxoase, nici spațiile de joc nu oferă publicului scaune tapisate cu catifea, nici scena noastră nu e bine lustruita, dar facem cu toată dăruirea, convingerea și pasiunea ceea ce facem! Ar fi atât de liniștitor să știm că cei care se asează pe scaune în sala noastră de spectacol empatizează cu noi. Spun asta pentru că aseară s-a ieșit din sală pentru vorbit la telefon și pipi, de câteva ori. Pentru asta au trebuit să treacă pe lângă colegii mei, în timp ce jucau, să scârțâie ușa , să ridice alți spectatori în picioare. Eu m-aș fi simțit tare neplăcut! Altfel, mulțumirile noatre celor care au venit. Sala a fost neîncăpătoare pentru cât de mulți oameni au vrut să vadă spectacolul. Am auzit șoapte în sală: este tipa din Ruletistul, el este din Arhitectul... Îmbucurător !

Cântareața cheală 2.2 - Trecut și prezent

 ”Cântăreața cheală” din 2014 este reluarea spectacolului meu din 2008, cu înlocuirea întregii distribuții, mai puțin a Andei, rămasă în același rol (chiar, oare de ce nu i-am schimbat măcar rolul?)

În general nu îmi place să pun în scenă același text de două ori - atunci când nu am o abordare diferită, din care să rezulte un alt spectacol - dar acesta a fost un spectacol la care țineam. Într-o vreme, spectacolele mele, indiferent dacă reușite sau nu, se jucau de câteva ori și mureau, pentru că actorii implicați, nefiind angajați/plătiți, plecau pentru alte oportunități. Pe măsură ce am dezvoltat însă Teatrul de Foc, mi-am dat seama că acum puteam să păstrez spectacolele, chiar dacă oamenii plecau. Show must go on...

Distribuția inițială arăta așa: Anda Saltelechi (d-na Martin), Cristian Neacșu (dl. Martin), Ioana Zărnescu (d-na Smith), George Crețu (dl Smith), Andrei Negoiță (Pompierul), Dan Mecu (Mery), Cristina Pleșa (Cântăreața cheală).

 Pe atunci erau încă, toți, studenți la Hyperion, iar spectacolul l-am descoperit noaptea, în sufrageria împărțită pe atunci de Ioana Zărnescu, Sandra Șimon și colega lor, Cristina Cabel. Repetam în șoaptă, să nu avem scandal cu vecinii - și era foarte dificil, deoarece râdeam pe înfundate. După repetiții dormeam la grămadă, pe saltele, în dormitoarele fetelor. Înaintea lui George, rolul fusese jucat de Răzvan, iubitul Ioanei. Scena era deja avansată, când cei doi s-au certat definitiv și pentru totdeauna și au simțit că unul trebuie să părăsească proiectul. A plecat Răzvan. De atunci am înțeles de ce Naum nu accepta cupluri de actori în Pod și nu-mi trebuie nici mie. Nu vreau cupluri de actori în trupă, nici măcar căsătoriți! Cine va culca copiii în toate serile când vom avea spectacol?

Cum spuneam, Răzvan a plecat, în locul lui a venit George Crețu. Acum și George a plecat, mult mai departe... Somn lin, George...

În 2008, am făcut spectacolul pentru Festivalul Eugen Ionescu de la Casa de Cultură a Studenților (Preoteasa), urma să fie jucat în Pod. Ideea de a juca în beznă, la lumina lanternelor, mi-a venit pentru că Naum a spus că avem la dispoziție exact 15 minute pentru a monta decorul și luminile și tot atât pentru a le demonta, în program eram făcuți sandviș între alte două spectacole. Îmi amintesc ușurința cu care Naum s-a lăsat convins să îmi dea cogeamite dulăpoiul de fier din bucătărie, plin cu troace - cum s-au chinuit câțiva podari să mi-l golească și cum l-am umplut cu 100 de lumânări pe care le-am aprins pe ascuns,  întorcând dulapul cu spatele, deoarece publicul era deja în sală. Cum am avut emoții, pentru că nu verificasem dacă ideea mea cu lumânările arzând ascunse în dulap pe tot parcursul spectacolului și descoperirea lor la sfârșit - funcționa - nici măcar actorii nu știau de ea, decât unii dintre ei, vag. Cum s-a așezat Naum, pentru prima dată, în public la un spectacol al meu. Cum a început spectacolul, iar eu nu știam dacă va fi bine sau o tâmpenie sinistră. Cum, la sfârșit, a deschis Cristinuța Pleșa dulapul și bezna a luat foc, iar actorii, de surpriză și emoție, au început să plângă. Cum s-a aprins lumina și Naum a plâns și el...

În 2014, distribuția e: Anda Saltelechi (tot d-na Martin), Cristian Rus (dl. Martin), Sandra Șimon (d-na Smith), Florin Stoian (dl. Smith), Mihai Marin (Pompierul), Rareș Zimbran (Mery), Evelyn Marcu (Cântăreața cheală). Acum jucăm la Carol 53. Azi e a doua oară când s-a jucat spectacolul, iar eu nu l-am văzut niciodată, deoarece sunt la Sibiu, ucenic la dl. Purcărete - așa că stau neputincioasă pe Facebook și culeg informații de unde pot. Văd fotografii, clipuri (filmate foarte prost), citesc exclamații admirative ale spectatorilor, lamentațiile actorilor, veșnic nemulțumiți de ”prestația” lor (le veți citi și voi mâine) și încerc să îmi imaginez cum arată Cântăreața mea cheală. Și nu reușesc. Oare actorii își imaginează vreo clipă singurătatea și invidia regizorului, atunci când  știe că spectacolul merge înainte, fără el? Cum ziceam, Show must go on...

Oho, și câte vor mai fi de povestit despre ”Cântăreața cheală”...

Acum două săptămâni și ceva, când anunțasem că reluăm ”Cântăreața”, pusesem ziua și locul, dar uitasem ora, iar o mulțime de oameni ne întrebau online când e - cineva - și pe urmă mi-am dat seama că era tatăl lui George Crețu - a scris: ”cândva, dar a trecut, pentru totdeauna”...

Dar spectacolul n-a trecut, ele sunt veșnice, numai noi trecem! Show must go on!

NOSTALGIA 53 - a13-a (feedback actori)

Simon Sandra‎
Primul spectacol "Nostalgia" din acest an. Ultima oara am jucat in noiembrie anul trecut. Am simtit aceasta pauza la prima reprezentatie a "Ruletistului"...nu a iesit asa cum ne doream.Am avut si cateva probleme tehnice dar si de concentrare si de asumare a spectacolului,iar eu ma simteam ca la 90 de ani din cauza spatelui,a rinichilor si a durerii care au vrut sa ia parte la spectacol (i-am anesteziat cu 4 doze de "Ruletist"). Am fost atat de dezamagiti de noi incat am batut palma ca a doua oara sa iasa mai bine,foarte bine si ne-am tinut promisiunea. Ne-am adunat fortele si totul a decurs asa cum ne asteptam. Ne-am incurajat iar a 3-a si a 4-a oara nu am mai avut probleme. Acum,in lipsa Cristei mi-am dat seama cat de greu este tot ce facem noi acolo,inclusiv organizarea spectacolului,a actorilor,a spatiilor de joc,a publicului si asa mai departe.Ai nevoie de o energie care sa nu dispara orice ai face.Publicul a fost numeros si in seara aceasta si destul de calduros in ciuda frigului din casa.Ma bucur ca am reusit sa ne adunam si sa facem ca totul sa iasa bine.Spun,cum am zis si dupa spectacolul cu "Cantareata cheala",avem nevoie de regizor sa mai curete pe ici,pe colo spectacolul,sa ne mai dea un sut in .... ca totul sa iasa asa ca inainte. Multumim celor care au venit sa ne vada si de aceasta data dar si pentru sustinerea lor

Cristian Rus 
Greu de inceput un feedback pentru primul spectacol Nostalgia pe anul acesta ! Multe emotii, casa parca era schimbata, totul parea diferit si racoarea casei parca ma instraina de locul acela drag, in care am jucat atatea spectacole in 2013. Am simtit inca de la inceput ca publicul este "proaspat" si inca neinitiat in "Nostalgia" noastra, pentru ca citeam in ochii lor nedumerirea, frica de necunoscut si nelinistea creata de agitatia de la inceputul spectacolului. Am inceput usor, cu grija, si i-am initiat usor in povestea mea, pastrand aceeasi "tactica" de fiecare data. Am observat ca s-a creat, aproape mereu, o relatie stransa intre mine si spectatori si simteam cum energia lor ma facea sa le impartasesc cat mai mult din poveste. A fost o seara frumoasa, si m-am bucurat sa vad ca majoritatea spectatorilor au fost pentru prima data la Nostalgia.

Anda Saltelechi 
A fost o seara destul de grea. Prima seara din anul asta cand reluam Nostalgia. Am avut tot soiul de probleme. Dar cel mai important lucru este ca, in conditiile date, spectacolul a avut niste suisuri reale. Ma speriasem putin ca, nejucandu-l atata timp o sa pierdem "magia"... s-a intamplat si asta, prima reprezentatie de seara trecuta a pornit ca o masinarie veche, cu scartaitul asurzitor. M-a intristat, dar lucrul bun la spectacolul asta e ca nu e timp de plans. Nu iese, te ridici si mergi mai departe. Publicul asteapta sus legat la ochi. Trebuie sa incepem din nou. Si lucrul asta e foarte bun! Si asa am si facut, a doua reprezentatie parca ne-a trezit pe toti din somn, ne-a amintit ce poveste spuneam si cat de mult ne placea povestea astui om .

Zimbran Rares 
Am avut mari emotii dar chiar de la prima tura mendebila am avut un public super deschis si dispus sa asculte. inceputul, trezirea casei, a fost cam lent dar energia a urcat destul de repede. a fost un spectacol foarte frumos.

Alina Cimpoeru
Am senzatii atat de diverse, de amestecate in ce priveste specatcolul de aseara ca ma tot chinui sa incep cu ceva. Spectatorii au fost fost la superlativ. Multi veneau pentru prima data. Erau deschisi, jucausi si le-a placut mult. Eu nu am reusit sa ma concentrez cum as fi vrut, sa fiu personaj. Am auzit murmure de bine despre Arhitect. Un spectator care stiu ca a fost la a doua reprezentatie a lui, a tinut sa-mi zica despre cat de mult a trait momentul ala, era foarte incantat. Sper ca fetitele de acum sa ramana in proiect, sa invete mai multe despre spectacol, ca intreg si sa-si pastreze entuziasmul de acum. E un proiect ce va avea viata lunga. Noi sa avem energie si dorinta sa-l ducem ca oameni dornici sa-l vada, vor tot fi.

Evelyn Marcu 
Pentru mine, personal, seara trecuta a fost poate cea mai grea reprezentatie, dintre toate cele la care am participat; problemele tehnice, organizarea fetitelor, responsabilitatea pe care nu am resimtit-o pana ieri, publicul numeros, nou, care nu a fost atat de deschis (cel putin la inceputul spectacolului), pe toate le-am "incasat" din plin. Au fost greseli, dar au fost si satisfactii. M-am bucurat de faptul ca am trecut printr-o astfel de experienta. Este un pas inainte pe care l-am facut si sper ca urmatoarea reprezentatie sa fie plina doar de satisfactii!!!

Radu Liliana 
Pentru mine sa fiu Ester in seara aceasta a fost una din cele mai intese experiente pe care le-am trait. Recunosc ca aveam emotii mari, era altceva decat faceam de obicei. Odata ce am inceput repetitia cantecului de la inceput, si toate personajele se aflau in cerc, am inceput sa ma simt parte din casa, sa uit de raceala, durerea de cap a disparut, si am patruns intr-o lume complet nou. Am avut mari emotii cand am avut primii doi spectatori, cand le-am citit enuziasmul pe buze, m-am mai linistit, si la final am primit un feedback pozitiv de la ei. A doua oara cand m-am jucat, am avut o spectatoare care nu numai ca a trait povestea cu mine, a plecat cu lacrimi in ochi la final, si asta m-a incurajat foarte mult. La sfarsitul povestii mele eu ii diagnosticam pe fiecare, si incercam sa surprind caracteristici cat mai personale, pozitive. De trei ori am primit feedback ca ceea ce spun este adevarat, si asta m-a bucurat foarte mult. Au fost si doua momente in care m-am blocat, si m-a impresionat ca oamenii au ramas acolo cu mine, privindu-ma in ochi si in momentele acestea. Mi s-a intamplat un lucru neasteptat, cineva pe care il prinsem de mana si l-am condus la Ruletistul legat la ochi, si caruia ma prezentasem, a venit sa ma caute, a intrebat celelate fetite de Ester. Una din spectataorele mele a spus ca am halucinat toate de la temperatura, ori asta, ori am luat LSD. Am reasigurat-o ca povestea este reala, si ca eu chiar am trait-o. Partea cu diagnosticul este partea ce imi place cel mai mult, e momentul in care pot sa ii fac un cadou omului din fata mea, si am primit la schimb multe zambete. Mi-a placut ca oamenii vin cu atata entuziasm sa se joace cu noi. Am fost impresioanata si de felul in care toti oamenii din casa si-au facut treaba foarte bune. M-am simtit parte din casa si pentru trei ore timpul a stat in loc, exact ca in povestea mea.

Si sa spun povestea a fost ca si cand de fiecare data camera si-ar fi luat zborul, ca si cand as fi vazut lumea intreaga de sus si materia fierband ca sa ma intorc in odaia cu streasina de corcodus la fereastra iar si iar. Poate de aici oboseala ciudata de la sfarsit. Am adormit cu laptopul aprins in timp ce scriam aseara, si in vis m-am intors in casa, am vizitat fiecare incapere, am observat personajele. Visul parea foarte real, ca si cand viata din casa ar fi continuat si dupa ce am plecat de acolo. Imi doresc tare mult sa vad acest spectacol si ca spectator, cred ca este o experienta interesanta si diferita de orice altceva am experimentat. Multumesc ca mi-ati dat sansa sa fac asta! Sunteti extraordinari!

Luiza Cobori
Este ceva magic cu Nostalgia noastra! Sunt foarte bucuroasa ca a venit primavara, pt ca asta a facilitat reluarea spectacolului. Spuneam ca este ceva magic cu Nostalgia noastra si ma gandeam strict la public. Oameni atat de frumosi si de generosi am avut aseara ca parca mi se pune si acum nodul in gat de plans, cum de altfel mi s-a pus si aseara la finanlul celei de-a doua reprezentatii. Wow, ce-a fost acolo! Lacrimi in ochii oamenilor, bucurie cum rar am mai vazut, onestitate...


Alina Tofan 

A fost cu mai multii emotii! Nu stiu daca mi se pare mie ca a trecut mult timp de cand am jucat si totul arata altfel, sau chiar asa e. Oameni multi si frumosi la spectacol si in spectacol! Mie mi-a placut. A fost prima oara cand am vazut si eu Ruletistul!!!! A fost un pic mai greu cu fetitele cele noi, pe care nu prea le gaseam cand voiam sa mai duc oameni la Arhitect. Asta nu e o problema... Mie mi-a placut mult de ele si sper sa ramana in continuare! A fost fain si a fost si ziua mea! (eu trebuie sa fiu mai organizata cu timpul si sa nu imi pierd capul) 

Mihai Marin 

Pentru mine seara de luni a adus cea mai frumoasa reprezentatie pe care am avut-o pana acum in Nostalgia 53. A doua oara cand Arhitectul a inceput sa-si spuna propia poveste, s-a intamplat ceva si nu ma refer la faptul ca am gasit doi spectatori care se asezasera pe bancheta din fata a automobilului familiei Popescu, ci la faptul ca am reusit sa ajungem cu adevarat sa traim in mijlocul povestii ce prindea contur in jurul nostru si pe scena. Am ajuns la libertatea de a ''improviza'' momentele lucrate de atatea ori in timpul repetitiilor. Adica am simtit ca atunci se intampla sa joc pentru prima oara Arhitectul si ca textul curgea prin mine ca prin minune, m-am simtit ca o unealta in mainile povestii. O experienta de neuitat, ramasa in memoria mea ca un tatuaj permanent.

Raluca Zlatanov 

In spectacolul adta am incercat o abordare diferita a Garoafei, de la fetita care se joaca la adultul care printr-o vraja poate ghici...cred ca mai am de lucrat si vreau sa fac asta. In rest cred ca atitudinea mea putin sadica si morbida fata de Zizi a starnit mila spectatorilor, adtfel incat unii nu au vrut sa o pedepseasca...asa ca Zizi va juca si in urmatoarea " Nostalgie". Oameni multi diferiti, alt public, dar ce e frumos savezi ca in fiecare indiferent de varsta exista copilul dornic sa se joace...

VIDEOBLOG: Prima NOSTALGIA 53 din 2014

În seara asta, în timp ce eu ucenicesc la dl. Purcărete la Sibiu, echipa mea are prima reprezentație cu NOSTALGIA din 2014, la Carol 53 (București). Îmi e dor de ei și sunt extrem de invidioasă că nu îi văd
cum se încălzesc
 cum se machiază

cum repetă cântecul de început

și cum fac între timp o mie de lucruri care pe mine m-ar scoate din sărite, de exemplu asta:


sau asta:

 și asta:
Pe urmă, cum primesc publicul

Și cum trezesc la viață casa care doarme:

V-am spus că îi iubesc pe oamenii ăștia, cei care joacă în seara asta și pe toți care au trecut prin NOSTALGIA 53?

Feedback CÂNTĂREAȚA CHEALĂ 10.03.2014

Anda Saltelechi 
Astăzi a fost o zi plină. Am început-o căzând în trecut. Când am ajuns la repetitii trebuia să revin cu picioarele pe pământ: aveam treabă, de aranjat sala cu scaune pentru public, de fixat detaliile tehnice ale spectacolului, de repetat anumite părti care ieri n-au mers prea bine etc. Și, mai mult, aveam spectacol! :)Am avut ajutoare: mulțumim Teo, Claudia, Luiza, Amelia! Spectacolul a mers binișor, deși, în primele momente aveam emoții foarte mari, îmi tremura mâna care era foarte important să stea fixă.  M-am simțit bine, am descoperit lucruri! Am și ratat câteva. Mă bucur că s-a întâmplat. În mintea mea, spectacolul a fost dedicat unor oameni: mama mea, dl. Naum și lui George Crețu (care a jucat, cândva în acest spectacol.) Dragii mei, m-am gandit astăzi la voi. Pentru voi am ascuns focul de Pompier. 83 de lumânări. 10.03.2014

Cristian Rus 
Premiera spectacolului Cantareata cheala a fost pentru mine un fel de dezghet. Am jucat la public un rol intr-o piesa de teatru dupa mult timp si sincer, imi era asa de dor, ca emotiile au fost pe masura. Sala arhiplina, frigul care ma facea sa tremur si mai tare, lanterna care isi pierdea din intensitatea luminii din cand in cand, toate acestea m-au facut sa fiu foarte atent la tot ce se intampla pe scena pentru a nu pierde controlul. A fost energie, a fost ritm, a fost comunicare, dar cred ca ar trebui sa constientizam tot ce am facut cu personajele noastre si sa incercam sa pastram ce a fost bine si sa corectam acolo unde este nevoie.

Simon Sandra
Toata ziua am "dansat step",am avut "tremurici",nu stiu ce sinonime sa mai dau la "a tremura de emotii", la propriu. Inainte de spectacol am simtit ca mi se taie respiratia si corpul face miscari involuntare mie (de emotii). Am asteptat cu ardoare acest spectacol si mi-am dorit sa iasa perfect (atat cat se poate in teatru numi perfect).Am simtit unele momente de deconcentrare in timpul jocului dar cred ca emotiile au fost constructive (in majoritatea timpului). Cu stres,cu nervi,tipete,strigate inainte de spectacol dar cu dorinta de a iesi cat mai bine am dus la capat spectacolul si feedbak-ul din partea publicului a fost neasteptat de bun.Am fost placut surprinsa cand am vazut atat de multa lume in sala si ma bucur tare mult ca oamenii au inceput sa iubeasca si sa accepte teatrul independent (poate pentru ca sunt surprinsi placut de fiecare data cand vin sa ne vada). Nu spun ca a fost o reprezentatie perfecta pentru ca intotdeauna este loc de mai bine dar asta va vedea Crista Bilciu cand va veni (ea nu a fost la spectacol ci la Sibiu sa ne aduca de-ale mintii si de-ale sufletului dupa ce le invata de la domnul Purcarete  ) si sunt sigura ca inca mai avem multe de descoperit,ca intotdeauna.

Evelyn Marcu 
Am avut emotii, ca de fiecare inainte de inceperea unui spectacol. M-am bucurat de publicul numeros. M-am bucurat ca am reusit sa ma sincronizez cu voi la final. M-am bucurat de spectacol, a fost ca si cand il vedeam pt prima oara (de dupa colt). Am ras impreuna cu publicul si crestea inima in mine cand auzeam si simteam ca oamenii (atat cei care priveau cat si cei care jucam) formam un intreg. Sunt mandra de voi, pt ca ati reusit sa realizati acest spectacol greu si mai mult, pt ca publicul a fost extrem de receptiv!!! Ceea ce, din punctul meu de vedere, ar trebui sa ne ambitioneze sa mergem cat mai departe cu acest spectacol (cel putin). Conteaza mai putin, in acest moment, nemultumirile si greselile noastre, si mai mult faptul ca am reusit sa facem 50 de persoane sa rada, sa se simta bine, sa plece acasa cu un zambet pe buze.

Florin Stoian 
Cand eram mic, imi placea "sa trag cu ochiul" la filmele de groaza difuzate la televizor si de fiecare data cand trebuia sa merg la baie, imi era frica de intuneric. Acum am crescut! Cel putin asa imi arata imi arata oglinda. Nu imi mai este frica de intuneric! Cel putin asa am simtit aseara la "Cantareata cheala". A fost ca un vis pe care l-am trait la o intensitate maxima, un vis in care mi se parea ca totul e posibil. Am avut "oarecum" emotii in sensul ca nu imi mai simteam mainile si imi venea sa dau o fuga pana la Ploiesti! asa, un mic sprint, in rest totul a fost ok. Adrenalina bat-o vina! Din punctul meu de vedere spectacolul a fost reusit, s-a desfasurat "cumva" natural cu mentiunea ca mai sunt multe lucruri de pus la punct. Mi-a placut faptul ca publicul a ras, e un sentiment foarte placut sa vezi ca lumea rade, dar cred ca mai placut este sa simti ca "povestea noastra" a ajuns dincolo de intuneric. Eu unul am simtit asta. Si am mai simtit si palmele incasate de la domna Smith! dar nu-i bai! palmele se dau din dragoste nu? Oricum, cred ca mai avem multe de descoperit in principal despre noi si in felul asta despre viata. Cu ocazia asta am sa zic un gand pe care l-am gandit aseara dupa spectacol. Daca teatrul e un vis, lasati-ma sa visez! sa nu ma treziti niciodata! si daca cumva m-ati trezi am sa dau SNOOZE! pana la adanci batraneti!

CÂNTĂREAȚA CHEALĂ reloaded