Să cunoaștem actorii de la Teatrul de Foc: Alina Cimpoeru

Alina Cimpoeru este în echipa Teatrul de Foc din mai 2013 și joacă în două spectacole: NOSTALGIA 53 (Timpul), MIORITICE (Ana lui Manole et.) și repetă acum la un alt spectacol, pe care îl veți vedea foarte curând.

Reporter: Spune-mi câte ceva despre tine. Unde te-ai născut, când, ce zodie ești?

Alina: Sunt Alina Cimpoeru, am 35 de ani și sunt actriță. Așa încep castingurile și da, asta sunt eu în foarte puține cuvinte. În mai multe aș putea spune că m-am născut și am crescut în Buzău. Mi-am petrecut vacanțele la bunici, prin zona vulcanilor noroioși și m-am mutat în București după terminarea liceului. Am rădăcini puternice și merg des la părinți și la țară. Cel puțin o dată pe lună, poate și pentru că am o afacere acolo. Mă atrage viața la țară, dar știu că nu pot face teatru pe izlaz. Dacă nu aș fi actriță, aș fi cu siguranță fermier. Îmi plac florile, copacii, pădurile, dealurile, râurile, ciripitul păsărilor, țesutul la război (pe care l-am învățat de la bunica), cozonacii scoși din cuptorul de afară, tihna satelor de munte, mirosul fânului proaspăt cosit. Cred în familie, în tradiții, în statul pe iarbă în nopțile de vară și vânatul stelelor căzătoare. Îmi place să călătoresc, să călăresc (atât cai pur-sânge cât și cai putere), să desenez, să decorez, să tricotez, să fac clătite, să merg cu bicicleta, să urc munți, să mă uit la un film cu iubitul sau și mai bine să vorbim verzi și uscate, să ies la o bere cu prietenii, la terasă, să moțăi în hamac la țară. Moto-ul meu e: trăiește extrem, iubește tandru și caută să devii înțelept. Lucrurile care mi-au făcut o impresie puternică au fost accidentul moto de acum 4 ani (am fost la un pas de neființă), vizita la Machu Picchu și drumeția până la Everest Base Camp.

Reporter: Vorbește-mi puțin despre pasiunea ta pentru motociclete?

Alina: A venit și asta fără veste. Ca și atracția pentru teatru, dar mult mai târziu, pe la 28 de ani. Am avut un prieten apropiat, motociclist serios, pe care îl admiram mult pentru calitățile lui umane. Fost coleg de liceu, l-am revăzut la întâlnirea de 10 ani de la absolvire și am fost impresionată de evoluția lui. Partea cu motociclitul nu mă impresiona până atunci și e posibil că mi-am dorit să urc la ghidon ca să mă dovedesc puternică și vrednică de prietenia lui. Cine mai știe?! Rareori ești sigur de modul în care ai luat un virus, cert e că ăsta s-a lipit iremediabil de mine. Sufăr când e cald afară, sunt în trafic și nu pe două roți. Recunosc că îmi place să merg repede, mi-e frică și tocmai asta îmi place. O fi vorba de adrenalină, așa spun specialiști :). În schimb, sunt paranoic de atent dacă am pasager. Nu am căzut niciodată cu pasager. Când e vorba de soarta altora, devin brusc foarte responsabilă. Cât despre modele și mărci, prefer categoria street, Honda și Suzuki, nu cele mai puternice că țin morțiș să trăiesc ceva mai mult decât speranța medie de viață a motocicliștilor. ;) 

Reporter: Ai spus cândva că pentru tine există și lucruri mai importante decât teatrul. Poți să detaliezi?

Alina: Cel mai important pentru mine e liniștea mea interioară. Sunt contruită, poate educată în așa fel, încât simt că am nevoie de un suflet pereche, alături de care să îmi fac o familie. Nu m-am grăbit cu asta pentru că mi-a plăcut să cunosc lumea, să călătoresc și mai ales să fiu convinsă că cel de lângă mine este cel care mi se potrivește. Așadar, liniștea mea e familia mea și e într-adevăr mai importantă decât teatrul. La modul general, cred în armonie și vreau să fac meseria asta doar dacă se mulează coerent pe personalitatea mea. Când ceva, orice, va suna fals în urechile mele, cu siguranță că mă voi îndrepta către locuri mai armonioase.

Reporter: Există o poveste în spatele deciziei de a face teatru?

Alina: De la grădiniță mă pregăteam să “mă fac” medic. De Crăciun, de ziua mea îmi doream mereu aceeași jucărie: o trusă medicală. Eram fascinată de mersul la spital - musai ca observator, nicidecum pacient - de doctori, de tot ce făceau ei acolo. Operam păpușile, dădeam medicamente copiilor din fața blocului, ce să mai, mă pregăteam temeinic pentru o carieră strălucită de medic. Am dat admitere la un liceu teoretic, cel mai bun din oraș, secția bio-chimie, pentru că acolo m-aș fi pregătit cel mai bine pentru admiterea la medicină. Totuși, în clasa a XI-a, mi-a intrat în cap, habar n-am cum, să dau la ATF, cum îi zicea pe atunci. Am vorbit cu profesoara de limba română despre asta dar, nu m-a ajutat prea mult. Am vorbit cu ai mei care au rămas perplecși. Deja făceam pregătire la fizică, punctul meu slab din admiterea la medicină și tot ce știau ei e că vreau să mă fac medic. Ce s-o mai lungim. M-au manipulat! Și încă prin mijloace simple gen “fetele cuminți nu dau la teatru” și “din teatru nu se trăiește”. Am lăsat-o baltă, era o bătălie pentru care viața mea poetică nu mă pregătise. M-am dus la medicină, am abandonat-o din primul an; am dat la ASE și l-am terminat cu master cu tot, am devenit om “serios”, aveam bani, statut și mai știu eu ce și după vreo 3 ani am făcut facultatea de teatru. Acum, profesional, nu mă mai interesează nimic altceva. 

Reporter: Există vreun rol pe care visezi să-l ai în cariera ta?

Alina: De multe ori m-am alintat că rolul vieții mele, cel pe care aș vrea să îl fac apoteotic, într-o bună zi, pe o scenă grandioasă e Hamlet. Dar nu e așa! Recunosc că nu-mi place deloc o femeie în rol de bărbat, mă irită omniprezentul Spiridon ( din “O noapte furtunoasă”) femeie și mă încearcă aceeași stare și în ce privește rolurile feminine, jucate de bărbați. Probabil sunt conservatoare sau mai rău, rezistentă la ideile noi :). Adevărul e că sunt fascinată de rolul Alta din “Act venețian” - Camil Petrescu. Cu personajul ăsta am avut dragoste la prima citire. Citeam și mă vedeam jucând. Probabil e o prostie și n-aș fi așa genială cum mă imaginez în rolul ăsta dar, sper sincer că îl voi juca într-o zi. Un alt rol ce mă atrage, e Tofana din ”Patima rosie” a lui Mihail Sorbul. Da, se pare că de fapt, dramaturgia românească e mai pe gustul meu.

Reporter: Spune-mi puțin despre cum vedeai viața în meseria asta în timpul facultății și cum o vezi acum?

Alina: Știam din timpul facultății că e dificil spre imposibil să intri într-un teatru de stat și mă gândeam că teatrul independent e soluția. Acum sunt într-o trupă independentă și clar văd lucrurile cum sunt de fapt. Nu mai cred că asta e soluția cea mai bună. Cu siguranță că e cea mai accesibilă dar sunt atâtea neajunsuri că mă întreb dacă îmi fac meseria. În primul rând nu mai cred că teatrul de stat e atât de inaccesibil cum îmi părea în facultate. În al doilea, în teatrul independent nu sunt oameni dispuși să muncească pe nimic ca: regizor tehnic, mașinist, sunetist, plasator și așa mai departe. Din cauza asta actorii trebuie să promoveze spectacolul, să facă afișe, să facă sunetul, să scrie cronici etc. Pe lângă faptul că majoritatea nu se pricep și nu fac cea mai bună treabă în acest sens, nici energie nu mai au, uneori nici timp, să își facă meseria de actor. Unde mai pui, colac peste pupăză, că majoritatea au nevoie să muncească și în alte locuri, fără prea mare tangență cu teatrul, pentru a putea efectiv trăi. În facultate, un profesor ne-a spus că dacă vrei să reușești într-un domeniu, trebuie să te dedici 100% acelui drum, să nu-ți risipești energia în tot felul de activități, dacă vrei să reușești, să excelezi în meseria aleasă. Vorbele domnului Ioan Cristescu mă bântuie din când în când; știu că are dreptate și că ar trebui să fiu mai hotărâtă pe drumul pe care am pornit. 

Reporter: Care este calitatea pe care o ai și care te va ajuta în meseria de actor, dar care este și defectul care crezi că nu-ți va lăsa drum liniștit.

Alina: Cred că mă ajută faptul că am resursele mentale necesare să fac orice îmi pun în cap, inclusiv un rol. Sunt capabilă să am o disciplină de fier, să rabd orice, să îmi canalizez toată energia pentru un scop care mie mi se pare că merită. În ce mă privește nu putem vorbi de vreun talent debordant dar dacă îmi place ceva, o pot face cu convingere, cu patimă. Nu stiu de ce iubesc așa tare să fac actorie. Mă bănuiesc de cele mai egoiste și superficiale motive dar, trag nădejde că dacă mă face fericită, nu poate fi așa de grav. Mai ales că uneori reușesc să-i încânt și pe alții cu ceea ce fac. Defectele sunt aroganța și comoditatea – cele două se bat constant în a-mi pune bețe în roate. Nu e nicio contradicție aici. Sunt stoică și comodă alternativ, nu în același timpul și nici în egală măsură. Nici nu știu când mă lovește una sau cealaltă. De fapt, sunt o răsfățată a părinților, a iubitului, a sorții și am tendința să fac doar ce-mi place.

Reporter: Ce înseamnă pentru tine experiența alături de Teatrul de Foc?

Alina: Nu vreau să sune a baliverne, pentru că sunt acum în trupa Teatrul de Foc și chipurile trebuie să vorbesc de bine, dar experiența mea în această trupă a fost, de la bun început, tămăduitoare. Mi-am dat seama după câteva zile, cât de multă nevoie aveam de ceea ce am făcut și fac alături de colegii mei. În primul rând antrenamentul zilnic m-a scos din amorțeală. Veneam convalescentă după o depresie care ținea în bună parte de un fiasco amoros, întreținută și de faptul că nu-mi făceam meseria, rupsesem complet legătura cu lumea asta, după facultate. Nu depășisem în întregime momentul, iar întâlnirile zilnice la Teatrul de Foc mi-au redat încrederea în mine, condiția fizică și pofta de viață. După aproximativ două luni de antrenamente, exerciții, improvizație și repetiții, inclusiv pe plajă, în cantonamentul teatral (ah, asta trebuie să devină o tradiție) am ieșit la public cu un spectacol adorabil: Miotitice (În căutarea lui Dracula). Am intrat și în proiectul mai vechi, Nostalgia53, în rolul Timpului - cu care am avut norocul să joc in Festivalul Fringe și în FNT. Am lucrat cu trupa și pentru videoteca de poezii contemporane și am început mai multe idei care deocamdată sunt în așteptare sau în lucru. Dincolo de tot tam-tam-ul care se face datorită regulilor din trupă, isteriilor, tensiunilor și lipsurilor, eu am găsit mereu la Crista și la colegi înțelegere și susținere de fiecare dată. Când am fost răcită, când am plecat 2 luni într-o călătorie sau când pur și simplu am avut ceva stringent de rezolvat. Așadar, experiența continuă și am convingerea că voi fi alături de Teatru de Foc pentru mult timp.