La mulți ani, Teatrule!

Astăzi e Ziua Internațională a Teatrului și, în timp ce echipa mea, Teatrul de Foc, a sărbătorit-o, evident, făcând teatru în Cișmigiu (lucrăm la un nou proiect, despre care veți afla mai multe detalii foarte curând), eu mi-am petrecut-o doar scriind despre el - mai exact, văicărindu-mă - deoarece proiectul la care ucenicesc pe lângă dl. Purcărete e într-o mini-vacanță. De ce ”văicărindu-mă”: pentru că uneori mă poticnesc de mine însămi și mă opresc ca să mă întreb dacă drumul pe care merg e cel corect, dacă merg în direcția bună sau nu cumva în cea opusă, dacă merg suficient de repede sau încerc să îmi amintesc motivul pentru care am pornit-o la drum atunci când am pornit - și dacă nu cumva am ajuns să înaintez în virtutea inerției sau din vreun motiv egoist, care nu are nicio legătură cu teatrul. Întrebări care mi se par, de altfel, foarte pertinente și necesare, deși uneori îmi este frică de ce anume aș putea descoperi căutând în mine.

Dar, pentru că astăzi este vorba nu despre mine, ci despre teatru, vreau să îmi amintesc tot ce am câștigat eu făcând de aproximativ 9 ani cea mai frumoasă meserie din lume.

- cel mai important: am câștigat libertatea de a fi cine sunt și de a face numai ceea ce îmi doresc cu adevărat. Niciodată nu am fost sigură dacă oamenii care se trezesc în fiecare dimineață pentru a merge în fabrici, în birouri - oamenii care fac pâine, tund freze, ștampilează hârtii, ansamblează mașinării - fac asta din pasiune, pentru că sunt obligați să supraviețuiască sau nici măcar nu și-au pus niciodată problema asta. Pe mine de mică m-a îngrozit ”trebuie” și mă trezeam cu depresie și inima strânsă chiar și pentru a merge la școală (atât ca elevă, cât și ca profesoară mai târziu). De când fac teatru, mă trezesc în fiecare dimineață veselă și abia aștept să înceapă repetiția - uneori îmi pare rău că vine seara sau weekend-ul, iar în concediul pe care sunt forțată să-l iau din cauza actorilor, nici nu știu ce să fac

- copilărie/adolescență eternă. Toată ziua nu am decât să mă joc și să visez împreună cu o grămadă de alți copii mari: actori, regizori, scenografi, coregrafi, muzicieni, tehnicieni - care și ei nu fac toată ziua altceva decât să se joace. Am fost fericită când am întâlnit-o pe d-na Lili, care a renunțat la meseria de bibliotecară pentru a fi femeie de servici în teatru sau la alții care au renunțat brusc la tot ce aveau, pentru că nu puteau sta departe de lumina reflectoarelor

- posibilitatea de a trăi în lumi perfecte, pe care le pot construi sau corecta singură, după pofta inimii. De fapt, nu lumile sunt perfecte, ci faptul că sunt infinite: în fiecare lună, trăiesc altă viață, ele nu se termină niciodată și fiecare mă îmbogățește

- faptul că sunt înconjurată de mulți oameni mereu tineri, mereu în căutare - că mereu întâlnesc oameni noi. Și că am parte de tot ce e mai bun în acești oameni, pentru că fiecare dintre ei își urcă pe scenă eul ideal, ce are el mai frumos 

- călătoriile - faptul că mereu sunt în alt oraș și în alt teatru și asta mă ajută să fiu vie și să învăț mereu. Și abia aștept să cunosc un teatru nou, fiecare dintre ele un univers magic, o țară a minunilor, precum cea a Alisei

Îmi amintesc cum, o dată, dl. Naum a povestit că era îndrăgostit, trebuie să se căsătorească și, ajuns la starea civilă împreună cu respectiva domnișoară, nu și-a găsit buletinul. S-a întors acasă și l-a căutat peste tot - degeaba, a trebuit să își facă alt buletin - iar între timp iubita lui l-a anunțat: ”Eu plec la mare. Cu altul.” Și că exact la un an de la data nuntei care nu a mai avut loc, Naum și-a găsit pur și simplu buletinul la avizierul teatrului, nu se știe cum a ajuns acolo. Iar asta, ne-a spus dumnealui, ”a fost un semn că m-am însurat cu teatrul”.

Ce mi-ar plăcea să am și eu o poveste de dragoste la fel de romantică!

La mulți ani, Teatrule drag, ce bine că sunt a ta!

Crista