Feedback NOSTALGIA 53 - a 16-a oară

Luiza Cobori 
Ziua a început foarte greu pentru mine. Am avut de condus peste 200 de km și eram după o noapte de perfuzii la Secția Urgențe a Spitalului din Brezoi... căci eram în zonă. Am ajuns la Casa Carol mai mult târâș dar hotărâtă să intru în spectacol. Îi pregătisem pe băieți... "dacă leșin invocăm defecțiuni tehnice și oprim spectacolul". Mi-am făcut o mică încălzire vocală (fără chiar nu se poate) și am intrat in horă... În timpul primului spectacol am avut de vreo 2 ori senzația că am să cad, dar m-am ținut cu dinții de ce avem de jucat și uite așa ne-am încasat aplauzele de la final cu urale și felicitări căci așa au fost. Simt că-i iubesc pe oamenii care ne ascultă și ne primesc cu atâta generozitate... pe fiecare în parte. Băieții erau încântați, au spus că a fost bine, dar eu nu știu cum a fost...știu doar că nimeni nu a simțit că Elena Popescu abia se ține pe picioare. Astă seară am avut mai puțini oaspeți decât ne-am obișnuit, ca urmare am făcut o pauză de jumătate de oră, așteptându-i pe cei care erau la colegii noștri de la Mendebilul. M-am dres cu puțina ciocolată și putin chec A la Doamna Rus, multă apă... let`t do it again! De data asta ne-am bucurat și de prezenta câtorva dintre colegi... dar una peste alta, după primele replici ale spectacolului au început hohote de râs...aaa, păi atâta bună voie si dispoziție chiar n-am mai avut la vreun spectacol....S-a râs continuu, s-a aplaudat, s-a comentat... a fost extaz... pentru noi, multă veselie pentru ei. A fost extraordinar! Atâta hrană pentru suflet cât să ne ajungă pentru un timp (nu îndelungat  ... mai vrem). În timpul spectacolului am avut libertate, am primit feedback că e bine, că mai vor și le-am oferit. A fost un schimb extrordinar de energii care m-au pus pe picioare. A fost ca un medicament revolutionar. Mi-a fost atât de rău iar oamenii din fața mea mi-au făcut atât de mult bine... m-am gândit pentru o clipă la mari actori care realmente au murit pe scenă alegând asta:). Nu vreau să mai povestec despre întâlnirea de la final cu publicul... apropierea pe care o avem unii cu ceilalți...a fost și îmbrățișez asta cu un sentiment apropiat ca intensitate de îmbrățișarea pe care i-o dau lui Stefănel (fiul meu).

Cristina Pleşa 
La mine aceasta seara a fost de vis!! Desi publicul a fost cam la fel de numeros ca la reprezentatia trecuta, cea mai mare bucurie a fost ca in sfarsit m-am putut exprima si verbal... M-am jucat cu spectatorii si vice versa. Am avut bucuria ca in sfarsit familia Arhitectului a trecut si pe la mine. Cel mai 'socant' moment a fost cand, intr-una din perindarile mele exterioare casei sa o speri pe o reporteritza in asa fel ca a tipat de a iesit unul dintre baieti afara din casa, de parca (citez pe unul dintre baietii din band-ul Arhitectului)''ar fi fost viol' .. Nu a tipat doar o data. A ajuns sa ma filmeze si sa faca poze cu Paianjenul fioros..... Si sa o determin sa vina sa vada si spectacolul pentru una din urmatoarele reprezentatii! M-am simtit fffff bine!

Radu Liliana 
In seara asta mi-a placut foarte mult incalzirea. M-am bucurat sa fiu acolo alaturi de ceilalti. Publicul a fost parca mai numeros la inceput fata de data trecuta, dar pe parcursul spectacolului au venit mai putini spectatori, asa ca am avut ocazia sa spun de putine ori povestea in seara asta. M-a chinuit ingrozitor o durere de cap, si mi s-a parut ca nu reusesc sa ma concentrez. Feedback-ul unui spectator care m-a mai auzit si la unul din spectacolele anterioare a fost, surprinzator, pozitiv. E adevarat ca am capatat mai multa incredere in mine si in text, dar parca in seara asta mi-au lipsit emotiile si nesiguranta de datile trecute care cresteau intensiatea felului in care percepeam ceea ce fac. O experienta interesanta a fost alaturi de o doamna care citise Nostalgia, si pe moment recunosc ca m-am gandit la ce ar putea sa astepte de la povestea mea, si daca va fi dezamagita de ceea ce vede( imi place tare mult REM, si povestea lui Esther, sunt multe detalii in text pe care nu am cum sa le redau|). Spre bucuria mea, doamna aceasta era acolo pur si simplu sa se bucure de ceea ce primeste, si m-am simtit incurajata de bucuria ei. Am avut sansa sa mai trag cu ochiul si la celelalte momente. Tare mi-ar placea sa pot sa le vad! Am recunoscut spectatori care au venit de fiecare data, de cand joc eu, patru in total. Cred ca trebuie sa fie ceva special la spectacolul acesta care ii aduce inapoi. Multumesc!

Raluca Zlatanov 
Aseara mi-a parut bien sa-i vad colegii si mi-am dat seama ca ne vedem cam rar..dar eu am ales asa...deci...mi-a placut faptul ca am facut incalzire, m-a ajutat si chiar ne-am incalzit. Oameni mult mai putini decat alte dati, dar mai dispusi sa intre in poveste. a fost dragut sa vad ca oamenii asteptau sa fac vraja si priveau curioasi ca niste copii jocul sau vorbeau ca nsite copii atunci cand Garoafa vorbea asa. Au fost personae care au zis ca a meritat sa astepte doua saptamani sa ajunga la noi, s-o cunoasca pe Garoafa si mi-a parut bine sa aud acest lucru. Imi place foarte tare transformarea Garoafei, am ajuns sa o simt eu profund ca si cand se petrece unmiracol care ma ajuta sa vad in sufletul oamenilor.

Alina Cimpoeru 
Știind că e ultima mea Nostalgie am fost foarte atentă spre interiorul meu. Mă simțeam bine, mă uitam la spectatori, la colegi. Mă gândeam că cine mă va înlocui ar trebui să aibă umerii mai lați, eventual un băiat, să stea mai frumos acel sacou pe el. Eram pusă pe șotii chiar înainte de începerea spectacolului. Majoritatea colegilor erau foarte veseli, jucăuși spre disperarea Andei care ne-a atras atenția să nu mai râdem de fiecare… (cuvânt urât) care se întâmplă, să fim concentrați, serioși. Mă tot întrebam care e calea cea mai bună. Atmosfera era bună, jucăușă, toată lumea se simțea bine (întotdeauna mi s-a părut că dacă ai frustrări făcând ceva, e mai bine să nu-l faci) dar faptul că mergeau prost anumite exerciții mă deranja. Poate că lipsa de concentrare era de vină, poate lipsa de exercițiu constant. Înclin spre faptul că e mai important ca noi să facem cu bucurie ceea ce facem, mai ales că parte din distribuție nu face teatru ca meserie. Privind retrospectiv la cele vreo 10 spectacole jucate, mă bucur mult că am avut ocazia să fac parte din proiect și voi continua să-l recomand cu toată plăcerea. Din suflet vă spun dragi colegi de Nostalgia53: FELICITĂRI!

Alina Tofan 
A fost chiar ca intr-o casa. Mi-a placut ca am fost oarecum organizati si prietenosi. A fost chiar frumos! A fost o atmosfera tare faina, desi nu asa multi oameni. A fost frumos, poate mai bine ca alte dati. La incalzire mi-am dat seama ca la prima mea Nostalgia mi se parea ca suntem foarteee multi, aseara era dragut si o energie tare frumoasa! Nici nu mai stiu ce sa spun... cine a fost la spectacol, intelege.

Evelyn Marcu 
Si pentru mine seara trecuta a fost una foarte buna. Cei ce au venit sa imi asculte povestea au fost atat de deschisi, atat de binedispusi si de "cu zambetul pe buze", ca mi-au dat si mie increderea de a improviza si mai mult si mai mult pe marginea textului. Cu o "serie" de trei oameni, printre care si un tanar sicilian tare interesant si deschis discutiei cu un personaj al povestei, am stat de vorba, dupa terminarea momentului pana la finalul Ruletistului, cand i-am dat repede afara. A fost o seara castigata, desi inainte de a incepe spectacolul nu aveam prea mare tragere de inima, nesimtindu-ma tocmai "confortabil", si ma bucur sincer de experienta traita aseara.

Amelia Stuparu 
Mie mi-a placut ,pentru prima data am plecat neobosita acasa.Poate ca o mare contributie a avut-o conferinta domnului Hausvater la care am participat inaintea spectacolului, care m-a facut sa fiu mult mai prezenta si mai constienta de mine in acest spectacol.Este uimitor cum regizorul poate stimula mintea actorului...
In casa lucrurile s-au petrecut intr-un mod placut ,asezat,unii spectatori au ascultat, altii nu m-au lasat sa-mi fac momentul punandu-mi intrebari de genul asta :"Acum ma hipnotizezi?" sau "Ce facem aici doar noi doi?" "De unde vine REM ,cumva de la renii lui Mos Craciun?"dar am reusit sa-i linistesc fara hipnoza sau alta forma terapeutica ,ci doar cu teatru!:)

Cristian Rus 
O seară foarte interesantă! Public puțin dar plin de surprize. A fost foarte comunicativ, pus pe joacă și chiar un pic gălăgios. Parcă făcea parte dintre noi și trebuie să spun că își juca rolul foarte bine. Vedeam cum fiecare moment capătă magia de care avea nevoie pentru a-și spune povestea. Și mă întreb iar, dacă publicul are așa mare influență asupra energiei actorilor, asupra spectacolului. Pentru că la ultima Nostalgie au fost tot cam atâția oameni, însă energia lor a fost mai jos, au fost mai timizi , mai puțin deschiși jocului nostru prin casă. Nu îmi dau seama cât ne influențează energia publicului, și dacă o face în proporție destul de mare cum să facem să o ridicăm fără a folosi metode artificiale, precum jucatul la public. Per total am fost mulțumit să revăd energia spectacolului printre noi și zâmbetul colegilor mei la final care erau mulțumiți că fac teatru într-o lume care are nevoie să învețe de la el, să iubească, așa cum spunea domnul Hausvater la conferință.

Anda Saltelechi
Aş vrea să vorbesc despre simţire în feedback-ul ăsta. Despre cum simţi sau nu simţi partenerul pe scenă. Dacă îi simţi emoţia, bâlbele, să intri sau să nu intri cu replică. Aseară a fost foarte dificil pentru mine. Nu ştiu dacă şi pentru partenerii mei. Sau în ce măsură. Am avut un public fain, nu prea mult, dar nu cred că asta contează . Poate trebuia să repetăm mai mult. Eu nu prea reacţionez pe scenă în funcţie de cum trebuie, cum a fost repetat, ci de ce se întâmplă atunci pe loc. De-asta, atunci când la o reprezentaţie fac ceva spontan şi încerc să repet spontaneitatea de azi şi data viitoare când jucăm, nu iese mereu. Şi rămân dezamăgită. Dar apoi mă gândesc că, de fapt, nu trebuie să repet mereu aceleaşi lucruri (mă refer strict la improvizaţia ce mi-o permite natura personajului, nu la stricarea sau denaturarea scheletului spectacolului, asta nu, nu schimb, ar însemna să schimb spectacolul), ele variază în funcţie de public şi de reacţia lui (repet, mă refer doar la impro)... Aseară mi s-a părut că nu ne-am luat timp pentru lucruri, că nu ne-am ascultat real tot timpul. Au fost întârzieri la intrări, iar când asta s-a întâmplat, am simţit burţi mari şi scăderea energiei scenice.  Eu pe mine m-am simţit jos pe alocuri. Am terminat de data asta după două „runde”. Apoi am urcat în casă. La Garoafa era coadă, fain. Se mai juca „Arhitectul” (care s-a jucat tot de două ori, cu o pauză la mijloc)...în rest, totul se terminase.

Amelia Stuparu
Mie mi-a placut ,pentru prima data am plecat neobosita acasa.Poate ca o mare contributie a avut-o conferinta domnului Hausvater la care am participat inaintea spectacolului, care m-a facut sa fiu mult mai prezenta si mai constienta de mine in acest spectacol.Este uimitor cum regizorul poate stimula mintea actorului...
In casa lucrurile s-au petrecut intr-un mod placut ,asezat,unii spectatori au ascultat, altii nu m-au lasat sa-mi fac momentul punandu-mi intrebari de genul asta :"Acum ma hipnotizezi?" sau "Ce facem aici doar noi doi?" "De unde vine REM ,cumva de la renii lui Mos Craciun?"dar am reusit sa-i linistesc fara hipnoza sau alta forma terapeutica ,ci doar cu teatru!:)

Crista Bilciu - Cum am ratat întâlnirea mea cu Cătălina Buzoianu

Dacă tot am deschis cutia cu amintiri din tinerețile mele teatrale, să vă mai zic una: era prin anul de grație 1999, iar eu eram boboc la Regie de Teatru, în Târgu-Mureș... De fapt, eram boboacă. Clasa mea număra 5 studenți: 3 fete și 2 băieți... Pe atunci, regia era o meserie pentru cei mai coptuți, cu barbă: eu, la 20 de ani, eram cea mai tânără -și, deși intrasem cu prima medie, mereu mi se dădea peste nas cu sintagma: ”asta nu e meserie pentru fete”! Chiar și asistenta noastră începuse primul curs spunând: ”O, văd că avem doi băieți... Voi, fetelor nu aveți nicio șansă!” La fiecare astfel de remarcă, mă revoltam și mă enervam și ajunsesem să răspund invariabil: ”Bine, dar Cătălina Buzoianu?” Iar profesorul meu, dl. Basarab, răspundea la fel de invariabil: ”Aia e numai UNA!”

Decât să se îngrijoreze că eram fată, profesorii mei mai bine s-ar fi îngrijorat că eram atât de naivă și că toată experiența mea de viață era citită din cărți, pentru că eu gândeam ca o eroină de roman: imediat ce am luat vacanță, am hotărât să mă duc să o cunosc pe Cătălina Buzoianu, să văd eu cu ochii mei cum poți să fi și femeie și regizor în același timp!

Credeți că m-am documentat, că am încercat să aflu unde regizează Cătălina Buzoianu, că am sunat la vreun teatru sau mi-am luat măcar vreo hartă? Nu! Și nici Google nu era un prieten de nădejde ca acum, nu avea nici un anișor, sărmănuțul... Așa că am coborât desculță, despletită și provincială din bibliotecă, am încălecat pe primul tren și am plecat donqujotește la București, pentru că, evident, unde altundeva putea fi Cătălina Buzoianu decât în capitală? Nu duc toate drumurile teatrale la București? Ba duc!

Am ajuns în Gara de Nord, strecurându-mă timid printre băieții ăia colorați despre care auzisem că te înțeapă cu o seringă mare, cu SIDA, din pură răutate și am ieșit nevătămată în fața gării, unde am întrebat prima persoană care părea de încredere unde se află Teatrul.  Niciun răspuns, nici măcar nu s-a oprit din drum. M-am mirat puțin, dar nu m-am descurajat și am mai sâcâit 5-6 oameni cu aceeași întrebare, până când cineva binevoitor s-a catadicsit să întrebe: ”Care teatru?” - ”Aaaa, sunt mai multe?” m-am bucurat eu. Respectivul binevoitor s-a uitat la mine, a mârâit ceva neinteligibil și și-a văzut de drum. Așa că mi-am adaptat întrebarea la umătorul trecător: în ce direcție trebuia s-o iau să ajung la orice teatru, cel mai apropiat - pentru că, în mintea mea, comunitatea teatrală era o matrice armonioasă și bine conectată, un mare roi de albine dramatice, un mușuroi artistic: era suficient să ajung într-un teatru oarecare și Cătălina Buzoianu s-ar fi întrupat miraculos în fața mea, așa mă gândeam. Sau naiba știe ce gândeam, cred că nu gândeam deloc.

Încă 7-8 trecători și, până la urmă, cineva s-a convins că nu făceam mișto: ”Poate căutați Teatrul Național?” Siiigur, pe ăsta îl căutam, doar aveam și noi un teatru național la Târgu-Mureș. ”Păi o iei drept înainte, apoi la stânga, pe urmă la dreapta, apoi la stânga, tot înainte...” Cum am ajuns eu pe jos de la Gara de Nord la Universitate pe caniculă, fără hartă, a doua oară în viața mea când ieșeam singură din orașul natal, rămâne un mister.

Cert e că ajung la TNB. Mă duc cu tupeu la poartă și spun cu emoție că o caut pe Cătălina Buzoianu. Portarul se uită la mine, se scobește cu degetul în mustață, mai întreabă o dată: pe ciiiine? Buzi-aaanu? - în fine, ridică din umeri, ridică receptorul și spune nu știu ce, ceva cu ”domnișoară” (adică eu) și cu ”Buzi-aaanu” (huh?). La puțin timp, apare un domn suspect, cred că de la secretariatul literar (tare mi-ar plăcea să știu astăzi cine a fost:), care domn îmi ascultă povestea în timp ce mă scanează din vârful cârlionților mei castanii, de acolo țuști în decolteul meu avansat  (mai scutiți-mă, aveam 20 de ani!), de-a lungul pantalonilor mulați (o modă proastă a acelor ani), până la pantofii cu platforme de 15 cm (modă și mai proastă a acelor ani) și concluzionează tărăgănat: ”Sigur ești la regie, nu ești actriță? Că ești atâât, de bună!” Zâmbesc sfios și mă simt ca Scufița Roșie într-un banc porcos, dar mă țin tare și repet că vreau să o cunosc pe Cătălina BuzOianu. ”A, păi Cătălina repetă la Teatrul Mic. Dacă mai aștepți puțin, te invit la o cafea să ne cunoaștem mai bine, te duc eu pe urmă acolo”, spune nenea insinuant, în timp ce eu mă retrag deja spre ușă articulând printre zâmbete recunoscătoare că mă grăbesc atââât de tare, la revedere și mersi.

Din nou în caniculă, dau peste un nene prietenos, deși nu e din branșă: ”Ce? Teatrul Mic? Te duc eu la Teatrul Mic, chiar într-acolo merg, tu ești din Ardeal, nu? Că și nevastă-mea e ardeleancă.Cum de unde știu, păi și ea tot ”tiatru” zice, hăhă!” Peste 10 minute, mă trezesc...la Teatrul Foarte Mic. Mă uit eu puțin chiorâș la clădire... cuget... calculez... întreb pe omul cu nevasta ardeleancă: ”Nu vă supărați... dar un tiatru puțin mai mare nu aveți?” Omul se schimbă la față și grăbește pasul...

În fine, ajung la Teatrul Mic! Intru pe poartă! Mă simt ca o alergătoare olimpică la linia de finiș... Spun portarului: aș dori să o văd pe d-na Cătălina Buzoianu! și portarul îmi zâmbește ca într-o reclamă cu margarină pentru toată familia, totul e minunat!  Îmi răspunde: ”În zece minute vine, are repetiție puteți să o așteptați în teatru!” Ptiii, norocul prostului! Odiseea mea e încununată de succes! Și nu e o glumă, chiar vine Cătălina Buzoianu, uite-o, e doamna aceea! Sunt puțin dezamăgită când o văd, nu e nicidecum o amazoană, nu vine călare nici pe Ducipal, nici măcar pe un Harley Davidson: pare o bunicuță cu moț alb, îmbrăcată într-o rochie lungă și înflorată... Dar repede mă adun și îi spun poezia îndelung repetată: că sunt studentă la regie, că vin din Târgu-Mureș, că vreau să văd o repetiție.

Îmi zice: sigur, poftește. Intru emoționată. Actorii sunt deja în costume. În sală se face întuneric și miroase a teatru. Eu freamăt, exult, sunt în culmea fericirii. Pe scenă, un decor spectaculos, toată scena compartimentată, supraetajată, lumini, actori care stau ca în vitrine, într-un vis suprarealist... Repetiție generală la un spectacol care se chema ”Sonata fantomelor”, de Strindberg - cam așa ceva. Mă așez în așa fel încât să pot vedea scena și mai ales pe Cătălina Buzoianu, să-i sorb fiecare cuvânt... Doar că ea nu zice, pe tot parcursul repetiției nimic. Absolut NIMIC. Totul merge șnur, fără nicio intervenție regizorală. Ba, când mă gândesc înapoi, am o imagine cu Cătălina Buzoianu croșetând molocom în primul rând, cu ochelarii pe nas - deși sunt sigură că asta nu s-a întâmplat și e doar un produs al imaginației mele dezamăgite.

Când se aprinde lumina, îmi vine să plâng. N-am înțeles deloc cum lucrează un regizor-femeie... ”Ți-a plăcut?” - mă întreabă un actor înalt, cu voce răsunătoare. ”Da”, mint eu politicos. Mulțumesc frumos și plec direct la gară. Iar în trenul care mă duce înapoi spre Târgu-Mureș chiar plâng. Și mă simt foarte-foarte nefericită că m-am născut femeie.

Anda Saltelechi - Cum am ales teatrul independent?

Anda Saltelechi a absolvit Actoria la Universitatea Hyperion în 2009 și este angajată la Teatrul Odeon din București. Colaborarea ei cu Crista Bilciu a început în 2003 și s-a concretizat în 20 de spectacole. Este alături de Teatrul de Foc de la începuturile lui, jucând în toate producțiile: o puteți vedea în ”Poezisele”, ”Ieudul fără ieșire”, ”Nostalgia 53”, ”Mioritice”, ”Cântăreața cheală”.

Simt în întrebarea asta ceva ironic la prima lectură. Cine alege să facă teatru independent? Gratis. Umblând disperat să facă bani din altă parte ca să se poată întreţine. Să te simţi cumva în afara sistemului. De multe ori nimeni nu se apleacă asupra teatrului independent. Să nu cumva să fie prost, de aia. Deşi, am văzut în ultimul timp că producţiile independente chiar faine au fost luate în seamă. Ceea ce îmi place foarte mult.

Îmi e, de fapt, foarte neclar ce înseamnă ”teatru independent”. Înseamnă teatru fără bani, înseamnă goană după spectatori pentru ca actorii să trăiească din profitul de pe bilete, înseamnă multă reclamă interminabilă pe facebook, reclamă enervantă, agasantă, de genul „veniţi, o să vă arătăm, o să dregem, o să facem”...? Fiecare trupă cu spectatorii ei? Cu spectacolele ei, cu nişa ei? Oare spectatorii Liei Bugnar vin şi la ”Nostalgia 53”? Sau cei care merg la Unteatru merg şi la Apropo sau la Godot? Teatru independent înseamnă experiment sau teatru ca peste tot în teatrele mari, de stat? Înseamnă proiecte comerciale făcute pe bandă de dragul banilor? Îmi e foarte neclar peisajul independent românesc bucureştean. Se întâmplă foarte multe, nu apuci să fii peste tot să le vezi.

Îmi amintesc prima oară când am jucat un spectacol independent pe bani. Un spectacol fain, dar nu genul celor pe care le facem acum (”Nostalgia 53” sau ”Poezisele”, sau ”Mioritice”)... Şi am jucat la ”La scena”. A fost prima oară când plecam acasă cu bani după ce se termina un spectacol. M-am simţit atât de ciudat... Parcă nu era normal. Parcă brusc dragostea mea era „interesată”. Nu ştiu cum să explic. A fost un mic şoc apariţia magică a milionului cu care am plecat acasă. Dar cred că am avut ce să fac cu el.

Şi acum ajung unde vreau. De fapt, la ce înţeleg eu din întrebarea Cristei. „Cum ai ales să faci Teatru Independent?” Îmi place foarte mult cuvântul „ai ales”... Omul prin natura lui e o fiinţă nobilă tocmai prin capacitatea lui de a alege. A alege între a face bine sau a face rău, sau orice altceva. Trebuie mereu să alegem, să alegem să fim laşi sau curajoşi, să plângem sau să râdem, să dormim sau să ne trezim etc. Cred că nu la nimereală a pus Crista cuvântul „ai ales” acolo. Sau aşa vreau să cred. Aşadar, nu mă plâng de nimic. Alegi să joci în unele spectacole şi nu în altele. Alegi unde vrei să fii şi cum vrei să te dezvolţi. Alegi să te blazezi sau să te dezvolţi.  Şi trebuie să ai încredere în ce ai ales şi să nu schimbi calea, chiar dacă e grea, cu ceva mai uşor.

Notă: TEATRUL DE FOC caută în continuare noi colegi, CU ADEVĂRAT pasionați de teatru și dornici să facă parte dintr-o echipă faină. Detalii aici: casting.

Crista Bilciu - Cum mi-a fugit Ofelia în ziua premierei

Crista Bilciu este regizor și poetă. Face teatru independent de nouă ani și a regizat peste 25 de spectacole. Este inițiatoarea și coordonatoarea companiei Teatrul de Foc.

Nu mă întrebați cum și de ce: făceam cogeamite Hamlet, la 5 ani după absolvire, teatru independent! Și încă teatru-dans! Iar Hamletul meu era femeie, de 3 ori femeie! Nu numai că juca Anda Saltelechi, dar preluasem și povestea din versiunea Asta Nielsen: cuplului regal i se naște fată și, temându-se de atac vrăjmaș cauzat de lipsa unui urmaș la tron, o cresc drept băiat, secretul nefiind știut decât de Gertrude și răposatul Hamlet senior. Așa că problemele shakespeariene și implicit putreziciunea Danemarcei erau la mine asezonate cu un îndrăzneț studiu de gen: o mare parte a tiradelor lui Hamlet despre femei erau, de fapt, autodedicate, iar scena cu ”Du-te la mănăstire!” culmina cu momentul în care Hamlet își dezvelea violent pentru prima dată sânii în fața Ofeliei, un motiv în plus pentru ca ea, nu-i așa?, să înnebunească, căpșorul ei drăgălaș nereușind să proceseze faptul că iubitul ei... i-ar putea fi iubită? În fine, bineînțeles că, înainte de a-l ucide pe Claudius, Hamlet își desfăcea cosițele până la brâu și îl năucea... Ca să fie clar cum reușește o fată să omoare singurică un rege atât de mârșav.

Când am făcut ”Experimentul Hamlet” (așa i-am spus), era perioada de înflorire a Facebook-ului, așa că am făcut anunțul de casting online: repede i-am găsit pe Horațio și Gertrude, entuziaști studenți în anul 2. De fapt, Gertrude am schimbat trei bucăți până când am ajuns la premieră. Cu Hamlet, bineînțeles, am venit de acasă, că așa ceva nu se găsește pe toate drumurile. Mai aveam un Polonius, un Claudius și un Laertes, găsit cu greu. În total șase oameni, dacă o numărăm și pe Ofelia, motivul pentru care scriu această pastilă în seara asta. restul personajelor le-am tăiat (de asta îmi plac mie dramaturgii morți: nu se supără).

Pe Ofelia o alesesem cu ochișorii mei, mergând la toate examenele de actorie de la Hyperion și Spiru Haret. Nu avea 14 ani, dar era studentă în anul 1, ceea ce tot era bine, m-am gândit... Amu, cum să vă povestesc, Ofelia mea era drăguță, ingenuă și tot tacâmul, dar parcă era făcută din unt: cum încerca să stea în mâini sau în cap, toată se surpa, ca o măsuță de picnic rabatabilă. Doi coregrafi s-au străduit cu ea să o facă să fluture armonios (cum spuneam, era un spectacol de teatru-dans) - dar felul ei de-a fi moale și pufos ca un cozonăcel nu s-a lăsat intimidat de conceptul regizoral, așa că am lăsat-o cum era: ingenuă. Mie, să fiu sinceră, îmi plăcea și așa...

Spectacolul acesta a fost primul meu adevărat spectacol de regie: avea idei faine, actorie bună, o oră și jumătate de muzică originală, coregrafie, lightdesign, costume și decor (aici am cunoscut-o pe scenografa mea, Maria Tache, care, bineînțeles, vă va spune că decorul era oribil, iar costumele niște cârpe, dar nu-i adevărat, iaca dovada). Am repetat la Hyperion, ba pe scenă, ba printre bănci - și acelea au fost niște zile cu adevărat frumoase, când eram tineri, entuziaști, iar teatrul dospea în sufletul nostru la fel ca dragostea curată, nu era o luptă pe orgolii, interese mercantile și supraviețuire, cum este acum. Premiera urma să o dăm la Teatrul Podul...
În dimineața premierei, pe la ora 7:30, primesc un SMS de la Ofelia, care spune: ”Nu mai pot juca. Am plecat acasă la S (oraș al cărui nume nu-l pronunț). Sper că mă înțelegi.” Hai că avea și umor (involuntar).

Aoleo, costumele, mă gândesc! Fiecare dintre noi umbla ca melcul, cu câte un rucsăcoi sau un troller: își purtau după ei costumele cu greu încropite de Maria, după pelerinaje la second hand, Dragonul roșu și upgradări cu danteluțe și alte alea din stocul mămicii ei de scenografă - erau vreo 30 de costume în total: practic, tot spectacolul, cei șase actori intrau, spuneau vorbe, ieșeau, schimbau costum, reintrau, dansau și tot așa, vreme de un ceas și jumătate, de curgeau apele și săreau cămeșile pe ei: pe lângă personajele de bază, jucau străjeri, gropari, morți, duhul tatălui, Yorick...). Ofelia ca Ofelia, dar alte costume de unde mai făceam în numai câteva ceasuri! Îi răspund furibund că dacă nu ne trimite măcar costumul, vin după ea în orașul-al-cărui-nume-nu-l pronunț . Telefonul piuie sfios: ”am lăsat costumul ieri în sală”... Deci premeditase, ingenua...

Ce se întâmplase: eu reușisem, cu mare chin, să o conving pe Ileana Lucaciu să vină la premieră (eram tineri furioși și nimeni nu voia să ne bage în seamă, nici că știam noi pe cine să chemăm să ne dea puncte roșii sau un bobârnac măcar, orice membru al comunității teatrale acreditate ne era pe atunci semizeu). Ei, și profesorul de la clasă al Ofeliei (evident, încercând să descurajeze orice tentativă de colaborare extracuriculară și mai ales independentă, cu regizoare obscure ca mine), îi băgase în cap dodoloaței că Ileana Lucaciu va scrie de rău despre spectacol și va strica viitorul fetii. Râd și acum la gândul că o cronică teatrală din România ar putea strica sau îmbunătății viitorul cuiva... Din păcate...

La ora 8 dau SMS întregii echipe, iar la 9 toată lumea se înființează în hol la Preoteasa. În ziua premierei! Ne uităm unii la alții și râdem. Fără nicio vorbă: râs cu lacrimi. Apoi am urcat în Pod și am refăcut tot spectacolul, până diseară, fără Ofelia. Și fără să ne gândim că nu ar fi posibil. Fiind teatru dans, iar numărul de personaje fiind mult redus, toată lumea era mai tot timpul în scenă. Cine avea o scurtă ieșire - de schimbare de costum - devenea Ofelia. Costumul ei, foarte puternic vizual: o mască albă, neutră, o perucă zbârlită, cyclam, cămașă cu danteluță și un tutu - au fost, pe rând, purtate de Gertrude, Horațio, Laertes, Hamlet... să-mi spună restul echipei cine l-a mai purtat, nici nu mai știu. Tot ce știu e că Anda pleca în surghiun în Anglia și revenea incognito în scena nebuniei, cu sânii goi, împărțind rozmarin pentru aducere aminte... Iar Ofelia era ba sfrijită și drăgălașă, ba avea bicepși și (la propriu) coaie... Noroc că echipa, sudată în disperare și bine muncită în cele două luni de repetiții temeinice, dintre care o lună numai antrenament fizic și dans, știa bine toată coregrafia și au făcut minuni reușind să schimbe costumele contra cronometru. Iar Horațio, care înainte era un martor mut al poveștii lui Hamlet, înarmat doar cu un aparat foto, devenise acum și vocea Ofeliei, pentru ca vorbele ei să aibă unitate - și să fie impersonale, ea fiind o marionetă a tuturor. Iaca ce idee regizorală genială naște o situație de criză.

Spectacolul a ieșit atât de bine în varianta asta încât ne-am dat seama că nici nu aveam nevoie de altă Ofelie. Ba, mai mult, o Ofelie ne-ar fi încurcat. Și atunci  ne-am simțit răzbunați și nu i-am mai fost purtat pică bietei fete ingenue și rabatabile.

PS. Ileana Lucaciu a fost, iar spectacolul meu i s-a părut (ca de altfel și următorul pe care l-a văzut) o porcărie. Ce teatru e ăsta? Cum să amesteci Hamlet cu dans? Și altele asemenea... ”N-o să scriu despre ceea ce am văzut”, mi-a spus ea cu bunătate, nevrând să-mi distrugă viitorul. Și mie mi-a părut atât de rău... Ce n-aș fi dat să am un articol injurios, pe care să i-l trimit Ofeliei, să-l înrămeze, bucurându-se că a scăpat neterfelită...

Chestionar TdFOC: Ce aș schimba la TEATRUL DE FOC?

Nota Cristei: Cele trei mici compuneri de mai jos au fost făcute la distanță în timp, în ordinea în care apar așezate în pagină, de aceea părerile sunt atât de diferite și lucrurile par a se desluși de la o compunere la alta. Între ele au existat discuții publice sau particulare, inclusiv un moment în care TdFOC și-a redus rândurile, rămânând numai cu patru membri și păstrându-i pe ceilalți drept colaboratori - deoarece a reieșit că nu împărtășeau idealurile TdFOC și nu doreau/reușeau să respecte REGULILE. Căutăm în continuare oameni care să înțeleagă ideea de experiment, de teatru ca stil de viață, de laborator unde încerci, greșești, te formezi și mergi mai departe.

Sandra Șimon   

Este un subiect destul de sensibil.În momentul de faţă eu nu mai ştiu,nu mai înţeleg ce înseamnă TEATRUL DE FOC; este un laborator,o trupă de teatru, un regizor şi câţiva actori care vor să descopere, nişte actori fără regizor,un regizor fără actori, repetiţii cu un spectacol în final sau pur şi simplu ceva utopic. Nu mai înţeleg scopul şi nici mijloacele prin care am putea să facem ca acest proiect să funcţioneze aşa cum ne-am dori. Atâta timp cât scopul nu îl cunosc,nu pot să spun ce aş schimba. Aş vrea totuşi să cred că TdFOC înseamnă ceea ce a însemnat la început...incălzire fizică şi vocală într-un spaţiu propice ,căutare,descoperire,spectacol pe baza căutărilor şi descoperirilor noastre ,seriozitate şi dăruire. Poate că ar trebui schimbate multe lucruri, de la actori până la scop, ar trebui luat totul sistematic şi discutat în grup (dacă tot se pretinde a fi un grup), cine îşi doreşte şi cine nu face faţă. Deşi idealul unui grup este să evolueze, părerea mea este ca TdFOC a dat înapoi puţin legat de scop şi evoluţie. Toată lumea se învârte în acest grup dintr-o parte în alta fără a şti de ce,crezând că face bine ceea ce face şi că fără ei se năruie totul.Atunci când spui ceva trebuie să pui în practică pentru că altfel nu mai prezinţi credibilitate şi totul se întâmplă în virtutea inerţiei,oamenii sunt debusolaţi şi încep să nu mai creadă în ceea ce fac iar TdFOC este construit pentru cei care vor să creadă.Eu sunt oarecum dezamăgită de ce se întâmplă şi aş vrea să ma întorc în 2012 la MNLR pentru a descoperi ceea ce am pierdut pe parcurs.

Anda Saltelechi

Chiar dacă momentan se întâmplă schimbări majore: unii pleacă, alţii rămân colaboratori, alţii vin pentru prima dată, iar alţii par să nu mai înţeleagă ce se întâmplă aici sau ce urmăresc, sau, dimpotrivă, conştientizează mai clar ca niciodată că trebuie să fie responsabili pentru ceea ce se întâmplă sau li se întâmplă, mie nu mi se pare ceva grav. Poate fi grav prima dată când te uiţi la lucruri. Dar nu e ceva cu care nu se poate merge mai departe.
Nu ştiu ce soluţii să dau ca să ne meargă mai bine, dar am o sugestie. Mai neobişnuită, poate. Mie mi-a plăcut mult când am auzit de călătoria de studiu a lui Peter Brook.

Mi-ar plăcea foarte mult să facă şi TEATRUL DE FOC o asemenea călătorie. În patru-cinci sau şase oameni, atâţia cât suntem. Să lăsăm totul pentru o vreme şi să plecăm, pur şi simplu. Ca Harap-Alb. Dar fără cai misterioşi şi alte ajutoare (ca şi cum am putea beneficia de asta haha). Doar noi. Pe jos.
Un drum ca ăsta mi s-ar părea folositor pentru noi ca oameni, dar şi pentru noi ca actori. Ar fi foarte curajos din partea noastră. Să ne bazăm un pic pe studiu asupra noastră. Şi să întrerupem pentru o vreme jocul la public. Nu că nu ar fi important să jucăm la public, dar cred că e benefic pentru noi să strângem experienţă. Şi o lună de supravieţuire „undeva”, o lună de gândit şi tăcut (poate) ar fi ceva nou pentru fiecare dintre noi. Numai noi, undeva, pe un drum, mergând, tăcând? Ce ziceţi? Să te trezeşti într-o pădure unde singura grijă ar fi să asculţi sau/şi să te asculţi, să taci sau să vorbeşti numai când chiar ai ceva de spus? Nu, nu vreau să trăim din vânat etc... , nu mă cred în stare, vreau doar să-mi depăşesc nişte limite, nişte frici.

Cristian Rus

TEATRUL DE FOC este un concept care crește odată cu oamenii care îl conțin. Nu mă gândesc ce aș schimba, ci ce aș îmbunătăți. Și asta se face zilnic, puțin câte puțin, membru cu membru, toți împreună și pentru același scop. Sună puțin a slogan de mușchetar, dar așa este. Încă ne căutăm identitatea, reguli, membri, drumul pe care mergem, dar știm exact ce ne place să facem și care este scopul nostru. Un teatru de calitate, cu o căutare sinceră din care să rezulte spectacole prin care să te poți exprima direct publicului. Aș acorda mai puțină încredere oamenilor nou veniți, pentru că ei nu au cum să înțeleagă din prima  ce vrem noi și felul cum abordăm noi teatrul. Nu pentru că ar fi dificil dar pentru că este felul nostru și el trebuie observat stând undeva pe margine, și apoi gândit de cel care privește și mai apoi poate și asumat dacă simte că asta își dorește. Pentru că numai așa se poate păstra ideea inițială a laboratorului fără ca ea să se dilueze sau să fie prost înțeleasă. Mi-aș dori foarte tare să se înțeleagă ideea de laborator, unde actori se dezvoltă. Și că nu este un laborator de făcut spectacole. La ”Poezisele” am stat 3 luni să experimentăm, și ca rezultat avem un spectacol pe care oriunde și oricum și oricând l-am juca el este viu, este proaspăt și transmite mereu un mesaj profund spectatorului.  Acum intrăm într-o etapă de revenire a ceea ce a fost la început  acest laborator, pentru că altfel, căutarea nu va mai fi sinceră, iar miza va fi cu totul alta, aceea  de teatru independent comercial.

Alina Cimpoeru - Critica de teatru și rolul ei

        Alina Cimpoeru a absolvit Actoria la Universitatea Hyperion în 2011.  Este alături de Teatrul de Foc din iunie 2013, jucând în: ”Nostalgia 53” și ”Mioritice”.            

Mereu m-am întrebat dacă mai important este publicul sau mai importantă e critica de specialitate. Rolul ei este cu siguranță important. În primul rând formează gusturi și o face într-un mod pertinent, instruit și academic. Spectatorii care țin cont de critica de teatru atunci când evaluează un spectacol, când decid dacă merg sau nu să îl vadă, sunt cu siguranță mai avizați.

          Însă, îmi place să cred că teatrul este o artă a simțurilor, mai mult decât a culturii. Sigur că uneori poți rata anumite sensuri ale piesei dacă nu ai o cultură minimă sau chiar medie dar, orice om cu suflet viu va determina calitatea unui spectacol prin simțurile cu care natura l-a înzestrat.

          Revenind la rolul criticii de teatru, acela de a privi și cântări obiectiv actul creației, este vorba de analiză, nu de judecată. Sunt tot mai puțini critici cu studii, obiectivi și în plus iubitori de teatru, iar vocea lor tot mai puțin auzită. Foarte important este rolul de a sancționa impostura, prin asta a descuraja formarea unui public doritor de vulgar. Critica are și rolul de a încadra un spectacol într-un anume curent teatral, de a evidenția tipul de regie, influențele și inovațiile. Pentru asta, criticul, pe lângă o cultură teatrală vastă, trebuie să aibă disponibilitatea de a vedea tot ce se întâmplă în mediul teatral, de la scena TNB până la stand-up în pub – în mod constant.

          Capcanele în care critica poate cădea sunt numeroase: îngrădirea artiștilor prin impunerea unei direcții, părtinirea unor spectacole datorită gusturilor subiective și altele.  Menirea ei este să  evite aceste capcane și să

pună o oglindă fidelă în fața scenei.

          Experiența personală cu critica este aproape de zero. Am citit articole sau postări de blog despre spectacolele în care am jucat, care aminteau uneori, în treacăt, și despre mine dar, nu pot spune că am fost vreodată, cu adevărat, luată în seamă de către critica de teatru. Pe de altă parte, se scria în termeni aprobatori și nu știu cum e să te confrunți cu dezaprobarea creației tale. De asemeni, la urechile mele au ajuns de obicei laudele celor care m-au văzut jucând. Cred că un feedback onest, chiar dacă negativ, m-ar ajuta mai mult și sigur nu aș lua-o personal.

          În general, oamenii din jur evită să îți critice munca. Poate pentru a nu te supăra, poate pentru a nu-și atrage antipatia. Cert e că o critică obiectivă, fără implicare emoțională, nu are decât să te pună pe gânduri și să te aducă, poate, pe un făgaș bun. Cu toții avem nevoie de astfel de răspunsuri. De multe ori, incertitudinea este mai rea decât confirmarea că nu ai talent. Preferi să se scrie ceva de rău despre tine decât să nu fii băgat în seamă, pentru că indiferența e cea mai rea.

          Partea din acest domeniu, ce scârție în vremurile de acum, este faptul că nu mai există critici de profesie, care să facă doar asta ca meserie. Un critic de teatru trebuie să fie un teatrolog, pregătit ca atare la o facultate de profil și desigur un iubitor de teatru. Așa cum stau lucrurile, un critic trebuie să aibă și un job care să-i asigure traiul zilnic dar și timpul necesar vizionării de spectacole, întâlnirilor, conferințelor, interviurilor de asemni. Și atunci care mai sunt vocile care ne pot ghida corect, atât pe noi artiștii cât și pe spectatori? Mă tem că la noi critica de teatru a ajuns un hobby și nu mai există personalități a căror părere să desființeze sau să ridice un artist.

Proiect TdFOC - ROMÂNIA RECITĂ LUCEAFĂRUL

Care este primul nume de poet român care vă vine în minte? 
Dar poezia voastră preferată? 
Câte strofe din ”Luceafărul” știți pe de rost?
V-ați imaginat vreodată cum ar arăta povestea Cătălinei și a lui Hyperion pe scenă - nu într-un recital, ci într-un spectacol de teatru?

TEATRUL DE FOC pregătește o nouă producție: un spectacol bazat pe cel mai cunoscut poem al literaturii române, LUCEAFĂRUL, de Mihai Eminescu - iar pentru asta avem nevoie de ajutorul vostru!

În timpul spectacolului, vom folosi imagini video în care un număr cât mai mare de fani ai poeziei eminesciene - oameni de toate vârstele, ocupațiile, felurile - recită ”Luceafărul”. Spectacolul, regizat de Crista Bilciu, va avea premiera anul acesta (în 2014) și se va juca în București.
De asemenea, imaginile vor fi folosite la realizarea unui videoclip care va cuprinde integral versurile poemului (toate cele 98 de strofe), iar acest videoclip va putea fi văzut pe Youtube începând cu mai 2014.

Iată un teaser: membrii și colaboratorii companiei TEATRUL DE FOC, recitând primele 13 strofe:


  Ce trebuie să faceți pentru a ne ajuta: 

• Învățați strofa voastră preferată din LUCEAFĂRUL, de Mihai Eminescu (dacă nu o aveți acasă, o găsiți mai jos). Nu se admit lecturile, strofa trebuie spusă pe de rost.
• Căutați un cadru frumos, cu multă lumină (să vi se vadă fața), liniștit (să vi se audă bine vocea) și rugați pe cineva să vă filmeze recitând strofa respectivă
• Filmările pot fi făcute cu un aparat de filmat, cu telefonul sau cu un webcam, dar ar fi de dorit să aibă o calitate cât mai bună.
• Pentru cei care vor să participe, dar nu au cu ce să filmeze, vom organiza sesiuni de filmare cu aparatura noastră, la câteva date anunțate ulterior. Vă rog să ne scrieți pe adresa teatrul_de_foc@yahoo.com
• Când recitați, să țineți cont de semnele de punctuație și de faptul că înainte de strofa dvs. și după ea sunt alte strofe, iar poemul trebuie să aibă continuitate
• E de preferat să spuneți versurile sincer, nu să faceți cine știe ce demonstrație actoricească
• E bine  să priviți în obiectiv, dar asta nu e neapărat o regulă. Dacă vă vine să dansați, să săriți într-o piscină etc. - puteți să o faceți, dar ținem foarte mult la corectitudinea cuvintelor și la capacitatea de a transmite povestea (nu încercați să fiți originali în mod gratuit)
• Preferăm un cadru cât mai strâns (de la umeri în sus, astfel încât gura și ochii să se vadă bine), dar acceptăm și alte variante. CREATIVITATEA este cea mai importantă! Dacă doriți să includeți în clip un portret al lui Eminescu, un desen din Luceafărul sau animalul vostru de casă etc., e ok 
• Se admit și fimări de grup, cu condiția ca toți cei filmați să participe (nu e nevoie să recite toți, există multe feluri de a participa)
• Pentru filmările în care apar minori, avem nevoie de acordul părinților
• Odată ce ați terminat filmarea/filmările, denumiți fișierele în felul următor: (număr strofă)(numele vostru)(variantă filmare) - de exemplu ”98Maria_Popescu1.mov”. Când vom avea sute de filmări, e extrem de important să putem identifica repede strofa care ne lipsește și vrem să știm cine sunteți pentru a vă putea contacta la nevoie și trece neapărat numele la rubrica de mulțumiri. Dacă ați făcut o filmare de grup, ar fi bine să dați un nume de genul ”grup Maria” și să atașați un document cu numele ”grup Maria” care să cuprindă numele tuturor celor care apar în filmare.
• Puteți încărca mai multe variante și mai multe strofe, noi vom selecta.
• Încărcați materialele pe wetransfer.com și trimiteți-le pe adresa teatrul_de_foc@yahoo.com Adăugați un document text care să cuprindă numele dvs., vârsta și ocupația, pentru a putea fi incluse la nevoie în clipul nostru final. Nu uitați să includeți emailul vostru, pentru cazul în care avem nevoie să vă contactăm (dacă nu putem deschide fișierul, de exemplu - sau dacă dorim să vă rugăm să refilmați ceva)
• Nu se admit parodiile. Demersul nostru își propune să promoveze literatura română, nu să se amuze pe socoteala ei.
• Dacă materialul dvs. nu se va regăsi în videoclipul final, înseamnă că strofa a avut greșeli, bâlbe, calitatea imaginii sau a sunetului erau foarte slabe sau aveam deja alte filmări mai potrivite cu versurile pe care le-ați filmat. În unele cazuri, vă putem ruga să refaceți materialul
• Pentru a evita să filmați o strofă pe care o avem deja, am făcut mai jos o hartă a strofelor, de la 1 la 98, în care vom marca strofele de care avem nevoie, cele de care nu mai avem sigur nevoie și cele pentru care mai primim variante. Harta va fi adusă la zi în fiecare dimineață. 
• Pentru alte întrebări, luați legătura cu coordonatorul proiectului, Crista Bilciu, la adresa: xtabilciu@yahoo.com sau pe Facebook, aici

Legendă:
     - strofă filmată, dar mai primim variante creative
     - strofă nefilmată, avem mare nevoie de ea!!!
     - strofă răs-filmată, vă rog, nu mai trimiteți, am ales deja

HARTA STROFELOR

  1       2       3       4       5       6       7       8       9      10      11      12      13      14      15      16      17

 18     19     20     21     22     23     24    25     26      27      28      29      30       31     32      33      34

 35     36     37     38     39     40     41    42     43      44      45      46      47       48     49      50      51

 52     53     54     55     56     57     58    59     60      61      62      63      64       65     66      67      68

 69      70    71     72     73     74     75    76     77      78      79      80      81       82     83      84      85

 86     87     88     89     90     91     92    93     94      95      96      97      98

LUCEAFĂRUL

de Mihai Eminescu

1.                                                      2.                                                      3.
A fost odată ca-n povești,                 Și era una la părinți                          Din umbra falnicelor bolți
A fost ca niciodată,                           Și mândră-n toate cele,                    Ea pasul și-l îndreaptă 
Din rude mari împărătești,                Cum e Fecioara între sfinți                Lângă fereastră, unde-n colț
O prea frumoasă fată.                      Și luna între stele.                             Luceafărul așteaptă.

4.                          .                           5.                                                       6.
Privea în zare cum pe mări               Îl vede azi, îl vede mâni,                    Cum ea pe coate-și răzima
Răsare și străluce,                           Astfel dorința-i gata;                           Visând ale ei tâmple
Pe mișcătoarele cărări                     El iar, privind de săptămâni,               De dorul lui și inima
Corăbii negre duce.                         Îi cade dragă fata.                              Și sufletu-i se împle.

7.                                                      8.                                                    9.
Și cât de viu s-aprinde el                  Și pas cu pas pe urma ei                Și când în pat se-ntinde drept
În orișicare sară,                              Alunecă-n odaie,                             Copila să se culce,
Spre umbra negrului castel              Țesând cu recile-i scântei               I-atinge mâinile pe piept,
Când ea o să-i apară.                      O mreajă de văpaie.                        I-nchide geana dulce;

10.                                                    11.                                                  12.
Și din oglindă luminiș                        Ea îl privea cu un surâs,                 Iar ea vorbind cu el în somn,
Pe trupu-i se revarsă,                       El tremura-n oglindă,                      Oftând din greu suspină
Pe ochii mari, bătând închiși             Căci o urma adânc în vis–             „O, dulce-al nopții mele domn,
Pe fața ei întoarsă.                           De suflet să se prindă.                   De ce nu vii tu? Vină!

13.                                                    14.                                                   15.
Cobori în jos, luceafăr blând,            El asculta tremurător,                      Și apa unde-au fost căzut
Alunecând pe-o rază,                        Se aprindea mai tare                       În cercuri se rotește,
Pătrunde-n casă și în gând               Și s-arunca fulgerător,                     Și din adânc necunoscut
Și viața-mi luminează!"                      Se cufunda în mare;                        Un mândru tânăr crește.

16.                                                     17.                                                    18.
Ușor el trece ca pe prag                     Părea un tânăr voevod                    Iar umbra feței străvezii
Pe marginea ferestei                          Cu păr de aur moale,                       E albă ca de ceară -
Și ține-n mână un toiag                      Un vânăt giulgi se-ncheie nod          Un mort frumos cu ochii vii
Încununat cu trestii.                           Pe umerele goale.                            Ce scânteie-n afară.

19.                                                     20.                                                    21.
– „Din sfera mea venii cu greu          Ca în cămara ta să vin,                    O, vin'! odorul meu nespus,
Ca să-ți urmez chemarea,                 Să te privesc de-aproape,                Și lumea ta o lasă;
Iar cerul este tatăl meu                     Am coborât cu-al meu senin              Eu sunt luceafărul de sus,
Și mumă-mea e marea.                    Și m-am născut din ape.                    Iar tu să-mi fii mireasă.

22.                                                    23.                                                     24.
Colo-n palate de mărgean–             „O, ești frumos, cum numa-n vis        Străin la vorbă și la port,
Te-oi duce veacuri multe,                Un înger se arată,                              Lucești fără de viață,
Și toată lumea-n ocean                    Dară pe calea ce-ai deschis              Căci eu sunt vie, tu ești mort,
De tine o s-asculte.                          "N-oi merge niciodată;                        Și ochiul tău mă-ngheață."
                   *
25.                                                    26.                                                     27.
Trecu o zi, trecură trei                      Ea trebui de el în somn–                   „Cobori în jos, luceafăr blând,
Și iarăși, noaptea, vine                     Aminte să-și aducă                           Alunecând pe-o rază,
Luceafărul deasupra ei                    Și dor de-al valurilor domn                Pătrunde-n casă și în gând
Cu razele-i senine.                           De inim-o apucă                                Și viața-mi luminează!"

28.                                                    29.                                                     30.
Cum el din cer o auzi,                       În aer rumene văpăi                          Pe negre vițele-i de păr
Se stinse cu durere,                         Se-ntind pe lumea-ntreagă,               Coroana-i arde pare,
Iar ceru-ncepe a roti                         Și din a chaosului văi                         Venea plutind în adevăr
În locul unde piere;                           Un mândru chip se-ncheagă;             Scăldat în foc de soare.

31.                                                    32.                                                      33.
Din negru giulgi se desfășor             Dar ochii mari și minunați–                „Din sfera mea venii cu greu
Marmoreele brațe,                             Lucesc adânc himeric,                      Ca să te-ascult ș-acuma,
El vine trist și gânditor                       Ca două patimi fără saț                     Și soarele e tatăl meu,
Și palid e la față;                                Și pline de-ntuneric.                          Iar noaptea-mi este muma;

34.                                                     35.                                                     36.
O, vin', odorul meu nespus,              O, vin', în părul tău bălai–                „O, ești frumos cum numa-n vis
Și lumea ta o lasă;                            S-anin cununi de stele,                     Un demon se arată,
Eu sunt luceafărul de sus,                Pe-a mele ceruri să răsai                   Dară pe calea ce-ai deschis
Iar tu să-mi fii mireasă.                       Mai mândră decât ele."                    N-oi merge niciodată!

37.                                                       38.                                                  39.
Mă dor de crudul tău amor–               „Dar cum ai vrea să mă cobor?       – „Nu caut vorbe pe ales,
A pieptului meu coarde,                       Au nu-nțelegi tu oare,                    Nici știu cum aș începe
Și ochii mari și grei mă dor,                 Cum că eu sunt nemuritor,             Deși vorbești pe înțeles,
Privirea ta mă arde."                            Și tu ești muritoare?"                      Eu nu te pot pricepe;

40.                                                     41.                                                     42.
Dar dacă vrei cu crezământ               – „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea     Da, mă voi naște din păcat,
 Să te-ndrăgesc pe tine,                    În schimb pe-o sărutare,                    Primind o altă lege;
Tu te coboară pe pământ,                 Dar voi să știi asemenea                    Cu vecinicia sunt legat,
Fii muritor ca mine.                            "Cât te iubesc de tare;                        Ci voi să mă dezlege."

43.                                                      44.                                                     45.
Și se tot duce... S-a tot dus.               În vremea asta Cătălin,                     Un paj ce poartă pas cu pas
De dragu-unei copile,                         Viclean copil de casă,                       A-mpărătesii rochii,
S-a rupt din locul lui de sus,               Ce împle cupele cu vin                      Băiat din flori și de pripas,
Pierind mai multe zile.                         Mesenilor la masă,                            Dar îndrăzneț cu ochii,

46.                                                      47.                                                     48.
Cu obrăjei ca doi bujori                      Dar ce frumoasă se făcu                    Și-n treacăt o cuprinse lin
De rumeni, bată-i vina,                       Și mândră, arz-o focul;                       Într-un ungher degrabă.
Se furișează pânditor                         Ei Cătălin, acu-i acu–                        „Da' ce vrei, mări Cătălin?
Privind la Cătălina.                             Ca să-ți încerci norocul.                     Ia du-t' de-ți vezi de treabă."

49.                                                      50.                                                      51.
– „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai–   „Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,        – „Dacă nu știi, ți-aș arăta
Pe gânduri totdeuna,                         Dă-mi pace, fugi departe -                  Din bob în bob amorul,
Să râzi mai bine și să-mi dai              O, de luceafărul din cer                       Ci numai nu te mânia,
O gură, numai una."                          M-a prins un dor de moarte."               Ci stai cu binișorul.

52.                                                      53.                                                      54.
Cum vânătoru-ntinde-n crâng            Și ochii tăi nemișcători                    Când fața mea se pleacă-n jos,
La păsărele lațul,                               Sub ochii mei rămâie...                    În sus rămâi cu fața,
Când ți-oi întinde brațul stâng            De te înalț de subțiori                     Să ne privim nesățios
Să mă cuprinzi cu brațul;                    Te-nalță din călcâie;                       Și dulce toată viața;

55.                                                      56.                                                    57.
Și ca să-ți fie pe deplin                      Ea-l asculta pe copilaș                     Și-i zise-ncet: - "Încă de mic
Iubirea cunoscută,                             Uimită și distrasă,                            Te cunoșteam pe tine,
Când sărutându-te mă-nclin,             Și rușinos și drăgălaș,                     Și guraliv și de nimic,
Tu iarăși mă sărută.                          "Mai nu vrea, mai se lasă.               Te-ai potrivi cu mine...

58.                                                     59.                                                    60.
Dar un luceafăr, răsărit                     Și tainic genele le plec,                     Lucește c-un amor nespus
Din liniștea uitării,                              Căci mi le împle plânsul                    Durerea să-mi alunge,
Dă orizon nemărginit                         Când ale apei valuri trec                   Dar se înalță tot mai sus,
Singurătății mării;                              Călătorind spre dânsul;                     Ca să nu-l pot ajunge.

61.                                                    62.                                                     63.
Pătrunde trist cu raze reci                De-aceea zilele îmi sunt–                  „Tu ești copilă, asta e...
Din lumea ce-l desparte...                Pustii ca niște stepe,                         Hai ș-om fugi în lume,
În veci îl voi iubi și-n veci                  Dar nopțile-s de-un farmec sfânt      Doar ni s-or pierde urmele
Va rămânea departe...                     Ce nu-l mai pot pricepe."                   Și nu ne-or ști de nume,

64.                                                    65.                                                     66.
Căci amândoi vom fi cuminți,            Porni luceafărul. Creșteau                 Un cer de stele dedesubt,
Vom fi voioși și teferi,                        În cer a lui aripe,                               Deasupra-i cer de stele -
Vei pierde dorul de părinți                 Și căi de mii de ani treceau               Părea un fulger nentrerupt
Și visul de luceferi."                           În tot atâtea clipe.                             Rătăcitor prin ele.

 67.                                                    68.                                                     69.
Și din a chaosului văi,                        Cum izvorând îl înconjor                    Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Jur împrejur de sine,                          Ca niște mări, de-a-notul...                 Nici ochi spre a cunoaște,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,            El zboară, gând purtat de dor,            Și vremea-ncearcă în zadar
Cum izvorau lumine;                           Pân' piere totul, totul;                         Din goluri a se naște.
 
70.                                                      71.                                                     72.
Nu e nimic și totuși e–                       „De greul negrei vecinicii,                O, cere-mi, Doamne, orice preț,
O sete care-l soarbe,                         Părinte, mă dezleagă                      Dar dă-mi o altă soarte,
E un adânc asemene                        Și lăudat pe veci să fii                      Căci tu izvor ești de vieți
Uitării celei oarbe.                             Pe-a lumii scară-ntreagă;                 Și dătător de moarte;

73.                                                      74.                                                    75.
Reia-mi al nemuririi nimb                    Din chaos, Doamne,-am apărut–     „Hyperion, ce din genuni
Și focul din privire,                              Și m-aș întoarce-n chaos..               Răsai c-o-ntreagă lume,
Și pentru toate dă-mi în schimb          Și din repaos m-am născut.              Nu cere semne și minuni
O oră de iubire...                                Mi-e sete de repaos."                       Care n-au chip și nume;

76.                                                      77.                                                     78.
Tu vrei un om să te socoți,                 Ei numai doar durează-n vânt           Ei doar au stele cu noroc
.Cu ei să te asameni?                        Deșerte idealuri                                -Și prigoniri de soarte,   
Dar piară oamenii cu toți,                   Când valuri află un mormânt,            Noi nu avem nici timp, nici loc,
S-ar naște iarăși oameni.                   Răsar în urmă valuri;                        Și nu cunoaștem moarte.

79.                                                     80.                                                     81.
Din sânul vecinicului ieri                    Părând pe veci a răsări,                    Iar tu, Hyperion, rămâi
Trăiește azi ce moare,                       Din urmă moartea-l paște,                Oriunde ai apune...
Un soare de s-ar stinge-n cer            Căci toți se nasc spre a muri            Cere-mi cuvântul meu de-ntâi
S-aprinde iarăși soare;                      Și mor spre a se naște.                    Să-ți dau înțelepciune?

82.                                                     83.                                                     84.
Vrei să dau glas acelei guri,              Vrei poate-n faptă să arăți              Îți dau catarg lângă catarg,
Ca dup-a ei cântare                         Dreptate și tărie?                             Oștiri spre a străbate
 -Să se ia munții cu păduri                Ți-aș da pământul în bucăți            Pământu-n lung și marea-n larg,
Și insulele-n mare?                           Să-l faci împărăție.                          Dar moartea nu se poate...

85.                                                    86.                                                     87.
Și pentru cine vrei să mori?              În locul lui menit din cer                    Căci este sara-n asfințit
Întoarce-te, te-ndreaptă                   Hyperion se-ntoarse                         Și noaptea o să-nceapă;
Spre-acel pământ rătăcitor               Și, ca și-n ziua cea de ieri,               Răsare luna liniștit
Și vezi ce te așteaptă."                     Lumina și-o revarsă.                         Și tremurând din apă.

88.                                                    89.                                                    90.
Și împle cu-ale ei scântei–               „O, lasă-mi capul meu pe sân,          Cu farmecul luminii reci
Cărările din crânguri.                       Iubito, să se culce                             Gândirile străbate-mi,
Sub șirul lung de mândri tei             Sub raza ochiului senin                     Revarsă liniște de veci
Ședeau doi tineri singuri                  Și negrăit de dulce;                           Pe noaptea mea de patimi.

91.                                                   92.                                                    93.
Și de asupra mea rămâi                  Hyperion vedea de sus                     Miroase florile-argintii
Durerea mea de-o curmă,               Uimirea-n a lor față;                          Și cad, o dulce ploaie,
Căci ești iubirea mea de-ntâi           Abia un braț pe gât i-a pus               Pe creștetele-a doi copii
Și visul meu din urmă."                    Și ea l-a prins în brațe...                   Cu plete lungi, bălaie.

94.                                                  95.                                                      96.
Ea, îmbătată de amor,                    – „Cobori în jos, luceafăr blând,         El tremură ca alte dăți
Ridică ochii. Vede                           Alunecând pe-o rază,                         În codri și pe dealuri
Luceafărul. Și-ncetișor                    Pătrunde-n codru și în gând,             Călăuzind singurătăți–
Dorințele-i încrede                           Norocu-mi luminează!"                       De mișcătoare valuri;

97.                                                           98.
Dar nu mai cade ca-n trecut                    Trăind în cercul vostru strâmt
,În mări din tot înaltul                               Norocul vă petrece,
 „Ce-ți pasă ție, chip de lut,                      Ci eu în lumea mea mă simt
Dac-oi fi eu sau altul?                              Nemuritor și rece."