Crista Bilciu - Cum am ratat întâlnirea mea cu Cătălina Buzoianu

Dacă tot am deschis cutia cu amintiri din tinerețile mele teatrale, să vă mai zic una: era prin anul de grație 1999, iar eu eram boboc la Regie de Teatru, în Târgu-Mureș... De fapt, eram boboacă. Clasa mea număra 5 studenți: 3 fete și 2 băieți... Pe atunci, regia era o meserie pentru cei mai coptuți, cu barbă: eu, la 20 de ani, eram cea mai tânără -și, deși intrasem cu prima medie, mereu mi se dădea peste nas cu sintagma: ”asta nu e meserie pentru fete”! Chiar și asistenta noastră începuse primul curs spunând: ”O, văd că avem doi băieți... Voi, fetelor nu aveți nicio șansă!” La fiecare astfel de remarcă, mă revoltam și mă enervam și ajunsesem să răspund invariabil: ”Bine, dar Cătălina Buzoianu?” Iar profesorul meu, dl. Basarab, răspundea la fel de invariabil: ”Aia e numai UNA!”

Decât să se îngrijoreze că eram fată, profesorii mei mai bine s-ar fi îngrijorat că eram atât de naivă și că toată experiența mea de viață era citită din cărți, pentru că eu gândeam ca o eroină de roman: imediat ce am luat vacanță, am hotărât să mă duc să o cunosc pe Cătălina Buzoianu, să văd eu cu ochii mei cum poți să fi și femeie și regizor în același timp!

Credeți că m-am documentat, că am încercat să aflu unde regizează Cătălina Buzoianu, că am sunat la vreun teatru sau mi-am luat măcar vreo hartă? Nu! Și nici Google nu era un prieten de nădejde ca acum, nu avea nici un anișor, sărmănuțul... Așa că am coborât desculță, despletită și provincială din bibliotecă, am încălecat pe primul tren și am plecat donqujotește la București, pentru că, evident, unde altundeva putea fi Cătălina Buzoianu decât în capitală? Nu duc toate drumurile teatrale la București? Ba duc!

Am ajuns în Gara de Nord, strecurându-mă timid printre băieții ăia colorați despre care auzisem că te înțeapă cu o seringă mare, cu SIDA, din pură răutate și am ieșit nevătămată în fața gării, unde am întrebat prima persoană care părea de încredere unde se află Teatrul.  Niciun răspuns, nici măcar nu s-a oprit din drum. M-am mirat puțin, dar nu m-am descurajat și am mai sâcâit 5-6 oameni cu aceeași întrebare, până când cineva binevoitor s-a catadicsit să întrebe: ”Care teatru?” - ”Aaaa, sunt mai multe?” m-am bucurat eu. Respectivul binevoitor s-a uitat la mine, a mârâit ceva neinteligibil și și-a văzut de drum. Așa că mi-am adaptat întrebarea la umătorul trecător: în ce direcție trebuia s-o iau să ajung la orice teatru, cel mai apropiat - pentru că, în mintea mea, comunitatea teatrală era o matrice armonioasă și bine conectată, un mare roi de albine dramatice, un mușuroi artistic: era suficient să ajung într-un teatru oarecare și Cătălina Buzoianu s-ar fi întrupat miraculos în fața mea, așa mă gândeam. Sau naiba știe ce gândeam, cred că nu gândeam deloc.

Încă 7-8 trecători și, până la urmă, cineva s-a convins că nu făceam mișto: ”Poate căutați Teatrul Național?” Siiigur, pe ăsta îl căutam, doar aveam și noi un teatru național la Târgu-Mureș. ”Păi o iei drept înainte, apoi la stânga, pe urmă la dreapta, apoi la stânga, tot înainte...” Cum am ajuns eu pe jos de la Gara de Nord la Universitate pe caniculă, fără hartă, a doua oară în viața mea când ieșeam singură din orașul natal, rămâne un mister.

Cert e că ajung la TNB. Mă duc cu tupeu la poartă și spun cu emoție că o caut pe Cătălina Buzoianu. Portarul se uită la mine, se scobește cu degetul în mustață, mai întreabă o dată: pe ciiiine? Buzi-aaanu? - în fine, ridică din umeri, ridică receptorul și spune nu știu ce, ceva cu ”domnișoară” (adică eu) și cu ”Buzi-aaanu” (huh?). La puțin timp, apare un domn suspect, cred că de la secretariatul literar (tare mi-ar plăcea să știu astăzi cine a fost:), care domn îmi ascultă povestea în timp ce mă scanează din vârful cârlionților mei castanii, de acolo țuști în decolteul meu avansat  (mai scutiți-mă, aveam 20 de ani!), de-a lungul pantalonilor mulați (o modă proastă a acelor ani), până la pantofii cu platforme de 15 cm (modă și mai proastă a acelor ani) și concluzionează tărăgănat: ”Sigur ești la regie, nu ești actriță? Că ești atâât, de bună!” Zâmbesc sfios și mă simt ca Scufița Roșie într-un banc porcos, dar mă țin tare și repet că vreau să o cunosc pe Cătălina BuzOianu. ”A, păi Cătălina repetă la Teatrul Mic. Dacă mai aștepți puțin, te invit la o cafea să ne cunoaștem mai bine, te duc eu pe urmă acolo”, spune nenea insinuant, în timp ce eu mă retrag deja spre ușă articulând printre zâmbete recunoscătoare că mă grăbesc atââât de tare, la revedere și mersi.

Din nou în caniculă, dau peste un nene prietenos, deși nu e din branșă: ”Ce? Teatrul Mic? Te duc eu la Teatrul Mic, chiar într-acolo merg, tu ești din Ardeal, nu? Că și nevastă-mea e ardeleancă.Cum de unde știu, păi și ea tot ”tiatru” zice, hăhă!” Peste 10 minute, mă trezesc...la Teatrul Foarte Mic. Mă uit eu puțin chiorâș la clădire... cuget... calculez... întreb pe omul cu nevasta ardeleancă: ”Nu vă supărați... dar un tiatru puțin mai mare nu aveți?” Omul se schimbă la față și grăbește pasul...

În fine, ajung la Teatrul Mic! Intru pe poartă! Mă simt ca o alergătoare olimpică la linia de finiș... Spun portarului: aș dori să o văd pe d-na Cătălina Buzoianu! și portarul îmi zâmbește ca într-o reclamă cu margarină pentru toată familia, totul e minunat!  Îmi răspunde: ”În zece minute vine, are repetiție puteți să o așteptați în teatru!” Ptiii, norocul prostului! Odiseea mea e încununată de succes! Și nu e o glumă, chiar vine Cătălina Buzoianu, uite-o, e doamna aceea! Sunt puțin dezamăgită când o văd, nu e nicidecum o amazoană, nu vine călare nici pe Ducipal, nici măcar pe un Harley Davidson: pare o bunicuță cu moț alb, îmbrăcată într-o rochie lungă și înflorată... Dar repede mă adun și îi spun poezia îndelung repetată: că sunt studentă la regie, că vin din Târgu-Mureș, că vreau să văd o repetiție.

Îmi zice: sigur, poftește. Intru emoționată. Actorii sunt deja în costume. În sală se face întuneric și miroase a teatru. Eu freamăt, exult, sunt în culmea fericirii. Pe scenă, un decor spectaculos, toată scena compartimentată, supraetajată, lumini, actori care stau ca în vitrine, într-un vis suprarealist... Repetiție generală la un spectacol care se chema ”Sonata fantomelor”, de Strindberg - cam așa ceva. Mă așez în așa fel încât să pot vedea scena și mai ales pe Cătălina Buzoianu, să-i sorb fiecare cuvânt... Doar că ea nu zice, pe tot parcursul repetiției nimic. Absolut NIMIC. Totul merge șnur, fără nicio intervenție regizorală. Ba, când mă gândesc înapoi, am o imagine cu Cătălina Buzoianu croșetând molocom în primul rând, cu ochelarii pe nas - deși sunt sigură că asta nu s-a întâmplat și e doar un produs al imaginației mele dezamăgite.

Când se aprinde lumina, îmi vine să plâng. N-am înțeles deloc cum lucrează un regizor-femeie... ”Ți-a plăcut?” - mă întreabă un actor înalt, cu voce răsunătoare. ”Da”, mint eu politicos. Mulțumesc frumos și plec direct la gară. Iar în trenul care mă duce înapoi spre Târgu-Mureș chiar plâng. Și mă simt foarte-foarte nefericită că m-am născut femeie.