Crista Bilciu - Întâlnirea mea cu Anda Saltelechi

Prin 2003 eram studentă la Regie la UAT Târgu-Mureș și conduceam trupa de teatru studențesc a Facultății de Litere din oraș. Înscrisesem trupa la Festivalul Shakespeareana de la Galați și lucrasem ”Richard III”, un proiect regizoral ambițios (care acum mă amuză foarte tare): aveam doi Richard, unul mic, firav și fără prea multe calități fizice (la fel ca personajul din text), altul impunător, înalt, frumos, cu păr lung și o voce care zguduia ferestrele - adică felul în care se vedea Richard în oglindă.

Mai erau trei zile până la premieră, când mama lui Richard, o doamnă studentă de vârstă incertă (spre 40, cred eu, deși anișorii ei erau un subiect atât de tabu, încât și atunci când a publicat un eseu în revista ”Vatra”, în caseta cu datele ei scria: născută în anul unu nouă puncte-puncte), deci această doamnă, nemulțumită de regia mea izbucnește într-o zi spunând că nu înțelege de ce iau eu deciziile în legătură cu felul în care trebuie să arate spectacolul, în loc să votăm în mod democratic (jur că așa mi-a spus: că ea crede în democrație). Neavând eu atunci timp și nici arme să-i explic unui filolog legile teatrului, i-am arătat ușa, iar ea a spus: ”Foarte bine, dar am să le iau și pe prietenele mele cu mine, haideți!” Și se îndreaptă spre ușă legănându-se ca o rață, iar jumătate din distribuție se ridică și pleacă după ea ca niște boboci neînțărcați...

Din fericire, eu am un talent indispensabil în teatru: întotdeauna când situația este totalmente pierdută, îmi păstrez în chip magic sângele rece și încep să văd soluții (vă voi povesti odată cum mi-a fugit Ofelia în ziua premierei din oraș și am refăcut un Hamlet teatru-dans până în seara aceea, în care Hamlet, Horațio, Gertrude și chiar și masivul de Laertes au jucat, pe rând, rolul Ofeliei) .

În fine, revenind la Richard, cu trei zile înainte de Shakespeareana, am numărat eu pe cei rămași și am văzut că aveam doi Richard și o Lady Ann (un scor bun, m-am gândit) și mi-am spus că trebuie să găsesc repede înlocuitori (spectacolul dura 40 de minute, pe un scenariu făcut de mine, care trecea prin toate momentele importante ale piesei). Unde puteam găsi eu repede studenți la Litere? Evident, la biblioteca facultății (pe vremea aceea biblioteca era un loc magic, ticsit cu cetitori de carte - acum am înțeles că nu mai e cazul).

Am deschis ușa bibliotecii, am ochit o masă cu cinci ochelariste cufundate în litere, m-am apropiat și am spus solemn: ”Cine vrea să joace într-un spectacol în limba engleză, cu care vom merge peste trei zile să reprezentăm universitatea la un festival la Galați?” Spre surprinderea mea, deși niciuna nu mai jucase înainte, toate au vrut - inclusiv una dintre fetele pe care nu le cunoșteam prea bine, una care părea emo, pentru că o vedeam mereu pe pervazul ferestrei, cu niște ochi de un albastru-spălăcit, mânjiți puternic cu dermatograful și trăgând sictirită din țigară. Pe fata asta, cu care nu cred că schimbasem două vorbe înainte, am distribuit-o tocmai în rolul doamnei cu democrația: rolul mamei lui Richard. Și fata asta era Anda Saltelechi.

Foto din Galați, de la deplasarea cu Richard III

Acum, Anda zice că mi-a cerut voie să joace cu ochii închiși, pentru că mama lui Richard era oarbă... Dar adevărul e că pe mama lui Richard Shakespeare n-a făcut-o oarbă, am făcut-o eu, tocmai pentru că Andei îi era atât de frică de primul contact cu publicul, încât nu voia să țină ochii deschiși. Și asta ne-a dat tuturor un pretext pentru a rezolva elegant și foarte teatral conflictul dintre mama lui Richard și fiul ei, care își bătea acum joc de o oarbă. Chiar de la primele repetiții, Anda lua totul atât de în serios, îmi punea atâtea întrebări și voia să repete chiar mai mult decât mine (care oricum eram maniacă), încât dintr-o dată totul își pierdea aerul civil și aveam senzația unui aeroplan greoi pe care în zadar încercasem înainte să îl salt de la pământ, dar care se desprindea acum singur și plana cu cea mai mare ușurință pe deasupra capetelor. În plus, Anda se încărca într-un fel cum nu mai văzusem, se transfigura cumva, iar vocea ei căpăta o forță care zguduia ferestrele mai ceva ca vocea lui Richard cel frumos. Profesoara de engleză care răspundea de noi, d-na Iațcu, a fost prima care mi-a spus: ”fata asta are ceva special”...

Avea, avea, dar nu știam ce și încă nu aveam încredere în ea. În ziua în care ne-am întâlnit la gară, nu credeam că va apărea și ”fata emo” (mă așteptam ca pe unii dintre noi să îi apuce panica și să dezerteze), dar ne-am aliniat cu toții pe peron. Și, pe tot drumul, în timp ce majoritatea grupului bea bere în compartimentul vecin (și probabil nu numai bere, deoarece eu, cam naivă pe atunci, nu înțelegeam de ce au pupilele atât de dilatate), Anda se gândea numai la Richard și trăgea de mine să o ascult și își exersa de zor puținele replici și căzătura urmată de fiorosul ”Art thou my son???”. La fel și pe treptele hotelului: piruetă, căzătură, ”ART-THOU-MY-SON???” Ceea ce, într-un fel, mă amuza, pentru că rolul era mic, iar scenele mele de forță erau cea cu cei doi Richard în oglindă, luptând pentru coroană și cea cu Lady Ann, cu înjurăturile (îmi plăcea la nebunie ”Clocită-mpuțiciune de bărbat, pentru știute fărdelegi mă lasă/ Să blestem hoitul tău cel blestemat!”)

Spectacolul a ieșit prost. Mă rog, întreg festivalul era de literatură, cu teatru de amatori și știu că ne-au dat ceva premiu (parcă pentru unul dintre rolurile ”foarte secundare”, unul dintre ucigașii din turn) - un premiu dat la întâmplare, sunt sigură. Deși mă chinuisem mult cu scena ei, Lady Ann nu avusese succes și am fost dezamăgită că nu luase nimic...

Când ne-am întors la Mureș, profesorii de la Litere au vrut să vadă și ei spectacolul, așa că ne-au dat casa de vacanță a facultății, pe malul Mureșului, să dăm o reprezentație acolo. Ca să vă dați seama ce spectacol prost am regizat: era acolo un moment în care toate personajele înghețau într-un tablou, cei doi Richard unul în fața celuilalt, în oglindă - și unuia îi cade coroana. Și atunci, ăla, nemișcat, șuieră printre dinți către mine, aflată în primul rând, printre spectatori, la doar un metru de ei: ”dă-mi coroana!dă-mi coroana!”

Trei zile după spectacol mi-a fost rușine să ies prin oraș... Până la urmă, a trecut și asta. În public se afla un singur specialist: o regizoare în vârstă, angajată la secretariatul literar al Teatrului Național din Târgu-Mureș. Nu mă simpatiza și mi-a dat un feedback foarte dur, mi-a spus: un singur om din echipa ta are ceva de-a face cu teatrul: fata aceea blondă. ”Cine, Lady Ann”, întreb eu? ”Nu, măi, las-o pe Lady Ann! Mama lui Richard!”

Pe urmă, i-am propus Andei să facem un spectacol în care să aibă un rol mai mare: și am făcut ”Frumoasa poveste a urșilor panda, povestită de saxofonistul care avea o iubită la Frankfurt”, de Matei Vișniec. Și abia pe urmă ne-am împrietenit.

Iar peste un an, după ce aveam deja cinci spectacole împreună și după ce am văzut cum și-a neglijat examenul de licență la Litere pentru a face un one-woman show de o oră pentru licența mea de la teatru (”Să zbori spre Paradis”, de Theo Herghelegiu), am întrebat-o dacă nu vrea să plecăm împreună la București și ”să dăm lovitura” în teatrul independent. Cam așa a fost :) S-au împlinit zece ani de atunci...

Aici puteți citi și cum își amintește Anda întâlnirea.

Notă: TEATRUL DE FOC caută în continuare noi colegi, CU ADEVĂRAT pasionați de teatru și dornici să facă parte dintr-o echipă faină. Detalii aici: casting.