Anda Saltelechi - Teatrul și poezia (despre ”Poezisele” no. 16)

Anda Saltelechi a absolvit Actoria la Universitatea Hyperion în 2009 și este angajată la Teatrul Odeon din București. Colaborarea ei cu Crista Bilciu a început în 2003 și s-a concretizat în 20 de spectacole. Este alături de Teatrul de Foc de la începuturile lui, jucând în toate producțiile: o puteți vedea în ”Poezisele”, ”Ieudul fără ieșire”, ”Nostalgia 53”, ”Mioritice”, ”Cântăreața cheală”.

“POEZISELE” e primul spectacol construit de Teatrul de Foc. Eram pe atunci la Muzeul Literaturii Române. E un spectacol experiment având la bază 13 poeţi care mie îmi plac foarte mult. Unii dintre ei trăiesc, alţii, din păcate, nu mai sunt printre noi decât atunci când îi jucăm sau îi citim. Ceea ce e mare lucru. Ţin foarte mult la “POEZISELE”, dintre toate, ţin la spectacolul ăsta în mod special. Mi se pare foarte greu, epuizant. Fiind 13 poezii diferite, starea noastră, ca actori, se schimbă de la o clipă la alta. Intri în culise pe o parte şi ieşi altcineva pe cealaltă parte. Asta mi se pare cel mai greu aici. Dar este o parte frumoasă, nimeni nu a “dramatizat” aceste texte (în afară de Cristian Popescu) înaintea noastră. Deci, nu au existat “reţete”… eram pe un teritoriu virgin unde se putea întâmpla orice. Timp de două luni am experimentat pe multe poezii, unele au rămas în spectacolul final. Am cunoscut îndeaproape poeţi foarte foarte faini, ne-am apropiat de textele lor încet-încet, de multe ori nu ne ieşea nimic, plecam acasă după multe ore de repetiţii destul de dezamăgiţi. Ba am ajuns să fim chiar disperaţi… Dar spectacolul începea să se nască şi noi nici nu ne dădeam seama. Cum faci o poezie să fie teatrală fără să-i anulezi textul şi sensurile, ci dimpotrivă, să le îmbogăţeşti…să le lărgeşti, să faci oamenii să iubească poezia? În primul rând cred că trebuie să-ţi placă, să-ţi vorbească ţie ca actor ca să vrei să o dai mai departe, să o “comunici” .  Mi s-a părut extrem de greu să mă apropii de Fuga Postmodernă a Angelei Marinescu! Extrem de greu. Mi-era frică să nu cad în extreme. Simţeam “emoţia” poeziei, îi simţeam vibraţia, neputinţa, dar nu ştiam cum să le scot în afară… mi-era teamă de exagerări! Îmi amintesc de un sfat extraordinar pe care l-am auzit când am avut minte şi am ciulit urechile, era cam aşa (parafrazez): în teatru poţi să fii orice, să faci orice şi să fii crezut, atâta timp cât tu crezi. Nu vei fi penibil! Aşa că, deseori, în timp ce joc “Poezisele” îmi las corpul şi mintea să simtă plăcerea de a transmite energii, nu neapărat cuvinte (care oricum sunt spuse pe gură)… Eu cred că POEZIA e STARE! E mai greu să transmiţi o stare atunci când nu eşti, neapărat un personaj, dintr-o piesă de teatru, atunci când trebuie să citeşti un text, să-i simţi emoţia  şi să o arunci spre public, asttfel încât să o simtă şi el… Uf.
Îmi plac foarte mult poeţii, unii dintre cei pe care-I jucăm au venit să ne vadă, alţii nu. POate că le e frică de întorsura ce o pot lua textele lor în gura noastră... Eu cred că avem nişte poeţi foarte foarte faini. Care ar trebui ştiuţi. Poezia nu se opreşte la Nichita Stănescu. Din fericire!

La spectacol (9 aprilie 2014) am avut nişte emoţii destul de mari. Publicul nu a fost foarte numeros şi era destul de redus în reacţii. Nu l-am simţit absent, de notat asta. A fost ciudat să jucăm în Rotondă, nu eram deloc obişnuită cu spaţiul. Însă, spectacolul ăsta s-a jucat mult şi în multe feluri, aşa că ne-am adaptat repede. Şapte fără ceva... lume puţină...încet-încet se adună vreo 25 de persoane (?). (Am decis, neavând o temă, aşa cum ne-ai obişnuit, Crista, am decis, zic, să începem spectacolul din sală. Astfel încât am rămas în sală, aşezaţi pe scaunele de recuzită, pe măsură ce publicul intra. Ceea ce a fost foarte interesant pentru mine. Simţeam oamenii, parcă mă deprima puţin că nu sunt într-un număr mai mare. Au trecut multe gânduri prin capul meu în timp ce stăteam acolo... la un moment dat, am iniţiat un mic joc. Cristi şi Sandra au răspuns instant. Asta înainte e începerea spectacolului, pe măsură ce se aduna publicul).  Am decis, înainte de începerea spectacolului , acolo, stând pe scăunelul de recuzită, să mă simt extrem de bine jucându-l. 

Şi pe alocuri chiar mi-a reuşit. La început am avut emoţii foarte mari, primul moment am fost oarecum uşor inconştientă. Dar prezentă. Totul se întâmpla ca în vis. Apoi, Cristi mi s-a părut foarte fain în Nichita Danilov. Poema Chiuvetei mi s-a părut că a ieşit şi ea foarte bine! Nu o să enumăr momentele...dar vreau să spun doar că la un moment dat, nici pe la jumătate, am simţit că ar fi trebuit, poate, să facem mai mult antrenament în ziua asta. Mi se părea foarte foarte greu spectacolul, pe măsură ce înaintam. Nu ştiu dacă momentele s-au legat foarte bine între ele, dar cred că s-a simţit faptul că spectacolul nu a mai fost jucat de foarte mult timp. M-am simţit bine rehucându-l, deşi mi s-a părut obositor. M-am bucurat din toată inima de momente! Sper să-l reprogramăm în curând, poate după Sărbători?

Restul feedback-urilor vor pot fi citite în postarea următoare, adică aici.

Notă: TEATRUL DE FOC caută în continuare noi colegi, CU ADEVĂRAT pasionați de teatru și dornici să facă parte dintr-o echipă faină. Detalii aici: casting.